Iubind în tăcere

Capitolul 59

Luminile de afară pătrundeau în camera întunecată, fața luminându-i-se la fiecare nou fascicul de lumină. Privirea i se fixase în pământ şi părea că nu mai avea să ridice capul. Ochii o înțepeau, iar neliniştea i se instalase în suflet, sufăcând-o. Cu toate că trecuseră numai patru ani, pentru ea toate acele întâmplări păreau că s-au întâmplat cu o zi înainte. Rana era încă proaspătă în interiorul sufletului său şi putea să jure că vede fiecare imagine întocmai. Astfel de nopți în care rămânea singură erau cele mai oribile. Oricât de mult se chinuia să se gândească la alte lucruri, cum ar fi: serviciul, ziua de mâine sau... Dylan. Imaginile din trecut se puneau în calea ei şi n-o lăsau să trăiscă. Plecarea din Miami o ajutase să-şi pună ordine în lucruri, dar nu putea să spună că iubea New York-ul. Dimpotrivă, ura acel oraş aglomerat şi şters. Oamenii păreau aşa sobrii şi lipsiți de sclipirea vieții, încât, la un moment dat, ajungeai să crezi că vei ajunge ca unul din ei.

Iubea faptul că găsise o meserie potrivită pentru ea. Nu se gândise vreodată că ar putea să aibă ,,talente" ascunse ca desenatul şi cusutul. În trecut o ajuta pe mama ei să croşeteze, asta când iarna devenea mai agresivă şi închidea oamenii în casele lor. Acele zile în care mirosul de pin şi ciocolată caldă te înconjura. Atât de mult ar fi vrut, ca măcar pentru o secundă, să poată da timpul înapoi şi să mai trăiască o dată acele momente. Dar era imposibil, timpul nu era o joacă, ci o armă, care, prost mânuită, te poate face să pierzi mai multe lucruri sau persoane decât poți crede.

Se lăsă pe spate, ținându-şi mâinile pe lângă corp. Îl refuzase pe Dylan cât mai discret, motivând prin semne lipsa cheilor. Nu se vedea alături de Dylan, iar, în urmă cu trei ani, nu vedea pe nimeni pentru ea. Față de ea, Dylan era un băiat dinamic şi mereu voia mai mult. Blaineley nu avea de gând să lege de ea o persoană care vrea să vadă şi să simtă mai multe lucruri într-un timp scurt. Ea voia să savureze zilele cu răbdare, nu cerea multe şi se mulțumea cu tot ce avea. Era mută când ar fi putut da o replică bună şi surdă când lumea îi descria o viață mai bună. Dacă stătea să analizeze ficare aspect din viața ei... nu suferea de vreo boală grea, avea un acoperiş deasupra capului, un serviciu, o prietenă care o înțelegea şi multă linişte. Deținea toate acele lucruri pe care oameni orbiți de lumea materială le doreau. Firma pentru care lucra era lăudată pentru munca ei, ceea ce însemna că ea avea un rol important acolo şi, lăsând la o parte criticile celorlalți, era respectată. Micile vorbe spuse pe la spate nu o afectau, pentru că în fața faptului împlinit ea îşi ,,spunea" cuvântul şi ceilalți îl urmau.

Aşa multe uită să prețuiască, îşi spuse, întorcându-şi privirea. Lăsa la o parte dragostea, care s-ar fi putut înfiripa în orice moment din nou în sufletul ei; pe când unii încă mai au parte de atingerea protectoare şi călduroasă a părinților, ea nici măcar cuvinte nu rostea. Unul din defectele oamenilor: uită să prețuiască alți oameni care pot să dispară în orice secundă. O maşină, o rochie, un ceas scump pot fi înlocuite uşor, dar o mamă nu. Nu atâta timp cât îți oferă iubire şi căldură. Nu când îți oferă sentimentul de acasă în brațele ei.

Ridică brațele în aer şi le privi cu ochii întredeschişi, nu avea să mai simtă vreodată aceleaşi lucruri. La început fusese ca o păpuşă stricată, iar în momentul ăla nu era altceva decât umbra trecutului. Ochii ei nu transmiteau aceleaşi lucruri ca înainte.

— Îmbrățişezi muştele?

Tresărise la auzul vocii groase şi întoarse automat capul, întâlnindu-i privirea amuzată a lui Lester. Acesta zâmbise în colțul gurii şi aruncă un rând de chei pe canapea.

— Am înțeles că stai sechestrată în casă din cauza lipsei lor, aşa că am făcut mai multe copii.

Blaineley expiră cu putere în timp ce şatneul îşi trase un scaun în fața ei. Îl învârti, aşezându-şi coatele pe spătarul din lemn. Fata îl privi cu o uşoară ezitare, ştia că Dylan îi va spune totul şi el va începe s-o chestioneze în legătură cu asta, dar, de obicei, Lester făcea asta dimineața, când mâncarea Radikăi, parcă, prindea un gust mai bun.