Iubind în tăcere

Capitolul 37

— Dar mami, îmi e frică, spuse cu vocea sugrumată micuța fată.

Femeia din fața ei o privi blând şi se aplecă în fața ei, dându-i după ureche una din şuvițele brunete.

— Scumpo, va fi bine. Trebuie să-ți înfrângi teama.

Fata înghiți în sec, apoi privi bazinul care se întindea pe o suprafță extrem de mare. Reflexia ei se oglindi în apă, făcând-o să facă câțiva paşi în spate. Nu-i plăcea să înoate, se temea foarte mult că exista posibilitatea de a nu mai ieşi la suprafață.

— Încearcă măcar, sunt aici.

Micuța Blaineley înghițise în sec şi îşi privi mama, apoi bazinul cu apă. Inspiră cu putere, după care păşi înainte. Cu cât stătea să privească, fiorii de pe şirea spinării deveneau mai intenşi, inima începea să-i bată mai tare, iar a respira devenea imposibil.

— Nu p...

Voia să continue, dar tatăl ei veni grăbit spre ea, împingând-o în apă. Scăpă un țipăt puternic şi începu să se zbată. Strigătele părinților săi care-i spuneau să nu se mai agite erau în zadar, ea continua să se ducă la fundul bazinului. Îşi întinse mâna înainte, imaginea mamei sale pe marginea piscinii devenea din ce în ce mai neclară.

Acea amintire îi formă un nod foarte mare în gât, părinții ei încercaseră în fel şi chip s-o învețe să înoate, dar nu reuşiseră. Teamă de apă era mai puternică decât orice ambiție pe care ea şi-ar fi propus-o. Atunci fusese salvată de tatăl ei, dar acum? Acum una din ființele pe care le iubea cel mai mult n-o mai putea salva, ci vedea cum se stinge uşor.

Nu pot.

Nu mai reuşea să-şi țină respirația, iar în minte i se repetau iar şi iar cuvintele lui Moon. Imaginea ochilor săi fulgerând o speria enorm de tare, dar ochii diavoleşti i se şterseseră din minte şi lăsară imaginea unor ochi plânşi... ochii lui. Mintea ei guverna în aceste momente, reuşise să bată inima. Se gândea şi vedea ce ar fi simțit Moon.

Cei doi se certaseră.

Iar ea era în pericol acum.

El era pe cine ştie unde.

Privea în sus şi parcă era din nou copil, îşi întindea mâna, văzând că la suprafața apei se află silueta unei femei care-i strigă numele.

Mama! gândi şi se linişti pentru câteva secunde. Nu poți înota, ție frică, te înțelegem perfect. Dar pericolele sunt peste tot, aşa că încearcă să stai calmă şi să încerci să te ridici la suprafață. Ştiu că poți, Blaineley. Cuvintele tatălui său o făcură să strângă din buze şi să înceapă să dea din brațe, exact aşa cum învățase la puținele lecții de înot luate. Voia să iasă mai repede de acolo, pentru ea apa şi focul erau unele din cele mai mare temere a sa.

O combinație atât de periculoasă, care lasă în urma ei fum şi amintirea unei secunde fatale.

Văzând că încercarea ei de a ieşi la suprafață devine mai grea, începu să mişte din picioare.

— Crezi că o mută poate face față lumii de afară?

Pot face asta.

Pot simți mai multe.

Pot trăi cu adevărat.

Pot înfrunta totul.

Pot iubi mai bine.

Şi toate acestea în tăcere.

Au fost cuvintele încurajatoare pe care şi le-a spus când a ieşit la suprafața apei. Tuşi cu putere, apoi începu să inspire cu putere. De data aceasta privea apa melancolică, se aflase în ghereale morții, nimeni n-o putea salva. Avea două soluții: să moară sau să lupte.