Iubind în tăcere

Capitolul 47

Îmi pare aşa de rău, mamă, tată, a trecut atât de mult, iar eu nu v-am vizitat. Însă nu am uitat de voi, drumul spre acest loc mă sperie. Sigur ştiți de câte ori am pornit pe el şi am făcut calea întoarsă la jumătatea lui. Mi-a fost frică! Sunt o fricoasă, doar priviți, acum vi s-a mai alăturat cineva. Cum e acolo sus? Toți împreună, ştiu, mai lipsesc eu, dar ştiu că voi ați fi nefericiți dacă aş veni acolo sus. Îmi pare rău! Îmi pare rău că nu am putut lupta şi nu am putut face mai multe pentru a-mi salva unchiul. Acum voi aveți grijă şi de rănile lui, nu? Vă rog, doar nu-i luați greşelile în calcul, nu a fost cel mai bun unchi, dar poate că moartea voastră l-a transformat în acel monstru. Poate că s-a simțit singur şi neputuncios. Poate a simțit ce simt eu privind spre voi.

Nici în fața părinților săi nu-şi găsea vocea sau cuvintele, ci pur şi simplu le vorbea prin priviri, prin gânduri.

Norii se-nlănțuiseră pe cer, semn că până şi vremea o simțea, iar acum ea era singura capabilă să-i ude sufletul arid şi distrus. Moon încercă s-o ridice, dar fata cu ochii trişti se smulsă din strânsoarea lui şi într-un moment de totală disperare propti de piatra funerară, odihnindu-şi capul pe locul în care poza părinților săi se afla. Alte lacrimi îi năpădiră ochii, era nedrept, de ce oamenii au mai multe lacrimi decât zâmbete? De ce dimineața cerul înseninat poate fi tulburat de nori, iar noaptea cerul arată la fel: negru şi plin de stele? Se putea numi puternică? Ea era puternică? Niciodată nu se văzuse astfel, ba din contră, îi era teamă de multe lucruri. Care era asemănarea dintre ea şi restul? Aveau frici comune, ca: apa, păienjeni, oameni... Care era diferența dintre ea şi restul? Ei nu-i era frică să lupte pentru restul, nu-i era frică de durere sau de căderi.

Pentru ea viața era un curcubeu, care uneori îşi pierdea culoarea şi devenea negru. Dar ştii ce făcea ea? Când vedea cea mai mică pată de culoare lupta de ea, zâmbea din cauza acelei pete, continua să creadă. Ce ar fi făcut restul? S-ar fi asigurat ca şi ceilalți să aibă un curcubeu asemănător, la fel de negru. Ce ar fi făcut ea, dacă i se fura şi pata aia de culoare? Şi-ar fi pictat propriul curcubeu. Ce ar fi făcut restul? Ar fi renunțat.

Şi cu toate astea, ea se vedea fricoasă, iar restul curajoşi.

Suferința urla în ea, dar ea tăcea.

Moon privea neputincios cum îşi pierdea din culoare. Ştia că până la urmă la asta se va ajunge, dar în el mocnise speranța şi încă o mai face. Speranța că o să lupte cu oricine şi cu orice, dar, din nefericire, moartea era singurul oponent care-l înfrângea de fiecare dată. Nici măcar nu apucau să lupte, căci pierdea de la primele semnale. Înghițise în sec tot amarul care-l invadase şi ridică privirea spre cer când primele picături de apă începură să amenințe. Auzise multe despre dragoste şi despre ce înseamnă: a iubi. Mai bine spus; înțelesese multe despre asta. În mare parte conştientizase că majoritatea oamenilor purtau o iubire artificială, lipsită de adevărata văpaie. Unii nu ştiu să facă diferența dintre orgoliu, o simplă dorință sau un moft mult prea mare, iar alții se lăsău purtați de cuvinte. Exact, acele două cuvinte, care păreau a uni inimi, când, de fapt, ele dădeau drumul unor furtuni. Şi toate astea pentru că nu sunt spuse atunci când le simți cu adevărat.

Iubirea te-ar putea îneca uneori, o simți peste tot în jurul tău, exact ca apa. O bună perioadă stai la mal şi admiri, întrebându-te cum se simte? Apoi intri, probezi sentimente, eşti fericit, te joci cu apa şi stai la suprafață. După mai mult timp, realizezi că e timpul să spui cât de bine te simți, acela e momentul în care apa te invadează.

Te sufocă.

Te trage în jos.

Te lasă să te stingi uşor şi sub proprii ochi.