Iubind în tăcere

Capitolul 96

Violet îi rostise numele înainte ca ea s-o poată face, privirea cu care le analiza pe cele două era una sălbatică lipsită de vreo emoție. Blaineley încerca doar să caute dincolo de accei ochi, ceva care să-i garanteze că nu făcuse nimic prostesc și înfățișarea lui se datora altor motive decât cele, care îi invadaseră ei mintea în clipele astea. Lester fusese un om rău, dar avusese propriile lui motive; se schimbase și devenise un om bun, trebuia să existe o explicație pentru care a apărut astfel în fața lor. 

— Lester? 

Numele scăpat din buzele lui Blaineley îi atrăsese suficient de mult atenția cât ochii lui să-i fixeze pe-ai ei.

— Blaineley, te-am găsit, veni constatarea lui după câteva secunde în care doar le-a analizat pe cele două.

Glasul îi era obosit și lipsit de vlagă. Blaineley înghiți în sec, înțelegând cât de speriat fusese pentru ea. Moartea Radikăi îl schimbase total, fie și dacă zâmbea, de pe chipul lui se putea citi doar suferința. Era ciudat să vezi cum un om se chinuie să pară fericit, dar expresia e cea care-l trădează la fiecare încercare. Probabil Radika vedea tot ce se întâmpla aici și se opunea cu totul, dar nu putea să mai facă ceva ca să schimbe, Lester nu doar că o iubea, era îndrăgostit cu adevărat de ea. 

De regulă, oamenii nu reușeau să facă diferența între a iubi pe cineva și a fi îndrăgostit de cineva; atunci când iubești, simți compasiunea și nevoia de a fi în permanență în jurul acelei persoane, însă, când ești îndrăgostit ajungi să exiști prin acea persoană.

Exact asta se întâmpla și cu Lester, ce putea să facă un om a cărui existență fusese curmată odată cu a Radikăi?

— Lester ce se întâmplă? continuă, gândindu-se să-l ia ușor cu întrebările pentru că înțelegea perfect cât de afectat era de situație.

— Mia a făcut toate astea, spuse aproape robotic.

— Spune-ne ceva nou, o auzi comentând pe Violet. Mai bine ne-ai ajuta să scăpăm de aici, se zbătu, încercând să-și arate mâinile legate.

Mia a făcut toate astea, repetă cuvintele în mintea ei și ceva din toată povestea asta nu se lega, Mia nu ar fi avut niciun scop să facă toate astea, mai ales că moartea părințillor ei nu putea să aibă legătură cu ea; Mia era de aproape aceeași vârstă cu ea atunci când părinții ei fuseseră uciși, înafară de acei oameni, nu putea să existe altcineva care să-i vrea răul. Mia era doar o păpușă în jocul ăsta.

După ce o ajută pe Violet, Lester apăruse în fața ei și îi dezlegase mâinile, privind sângele cu care era acoperit, se întreba oare cui putea să-i aparțină. Nu auzise niciun foc de armă sau vreo încăierare.

— Lester, îi atrase atenția, unde suntem mai exact? încercă să-i atragă atenția, dar părea că nu vrea să-i răspundă. Lester, de data asta mărise tonul, obținându-i atenția, unde suntem?

De data asta rostise fiecare cuvânt literă cu literă, accentuând cât putea de mult nevoia ei de a afla adevărul. Camera era oribilă, veche, pereții fuseseră recondiționați foarte prost și mucegaiul împreună cu fununginea era principalul miros care trona în acea încăpere. Nu se aflau într-o cameră obișnuită, ci  într-un loc unde totul fusese recondiționat.

Șatenul înghiți în sec, mușcându-și buza de jos.

— Suntem în vechea ta casă, Blaineley.

Stomacul i se strânsese și lacrimile îi acaparaseră obrajii. Mai privi încă o dată locul acela, încercând să-și dea seama ce cameră putea fi aceea. O simți pe Violet, venind lângă ea și strângându-i antebrațul, dar era deja mult prea târziu pentru ea, amintirile o acaparaseră. Să fie aceea camera ei, unde doar pereții îi auziseră plânsetele și luna fusese martoră la toată durerea ei? Camera părinților ei unde alerga în picioarele goaleîn fiecare dimineață când se trezea? Să fie aceea biblioteca, locul unde o găsea cel mai des pe mama ei; singurul unde liniștea ajungea să te înfășoare, iar timpul să se oprească? 

Nici măcar nu mai îndrăznise să vină să vadă casa după tot ce se întâmplase, îi era frică de toate acele amintiri care ar fi lovit-o. Căminul ei aducea în prim plan fericirea de la început și continua cu toată suferința prin care trecuse atunci când singurătatea ajunsese să-i fie unicul prieten. În casa aia învățase ce era iubirea, familia, bunătatea, durerea, suferința și ura; nici măcar una din acele senzații n-o iertase pe parcursul anilor.

Își îndreptă pașii către ușă, simțind cum Violet trage de ea ca să rămână pe loc, dar trebuia să afle unde se afla, voia să știe unde era, cine o adusese aici și cine se ocupase ca totul să arate așa. Odată ce interiorul fusese recondiționat, asta însemna că planul ca ea să dispară era în vigoare de prea mult timp. Lester nu se obosise s-o oprească, ci stătuse pe loc în momentul când Blaineley, trecuse pe lângă el, lovindu-l în umăr. 

Trase adânc aer înainte să iasă, dar pasul ei se oprise în aer în momentul când observă persoana care stătea la doi metri de intrare. Expresia lui Blaineley înghețase, din cât se părea Universul nu înceta să-i ofere în continuare surprize, de la șoc, inima începuse să-i plângă în piept. Strânse tare din buze la imaginea celor doi ochi albaștri care o studiau atent, căutând să se asigure că era bine, exact așa cum făcea și în trecut. Părul blond îi era ciufulit, iar hainele de pe el murdare de pământ. De această dată, Blaineley nu mai era nevoită să-și lase capul pe spate ca să-l poată privi, faptul că se afla în scaun cu rotile, îl făcea să pară mai mic, dar ăsta era unul din detaliile cu adevărat neimportant pentru ea. Inima  ei recunoscuse inima lui, iar asta era cel mai important.

— Moon.

Numele lui spus de ea, suna exact ca expirația unui sportiv după ce a terminat de alergat un maraton. Fără nicio altă avertizare, Blaineley își aruncă brațele în jurul gâtului său, și-l strânse tare la piept, primind exact același răspun și din partea lui. Blondul încă încerca să treacă peste șocul revederii lui, dar și peste faptul că era prima oară când își auzea numele spus de ea. În viața lui nu auzise ceva mai frumos decât vocea ei, ar fi putut să stea s-o audă la nesfârșit și să nu se sature.

— Luna mea, șoptise în urechea ei și o simți cum tresaltă în brațele lui.

Blaineley se îndepărtă puțin de el, doar ca să-i ia fața în mâini și să se asigure că nu era rănit și nici ce se întâmpla nu era un vis. Fără niciun fel de avertizare, Moon o strânse mai tare de talie și își lipi buzele de buzele ei. Nu-l mai interesa nimic; nu-i păsa dacă acela era ultimul lucru pe care-l făcea, nu-i păsa dacă în jurul lor se aflau sute de persoane care voiau să le facă rău; în acele clipe ea era cea mai importantă. Și ce alt mod mai frumos de a muri putea exista decât în timp ce-i săruta buzele? După mult timp începuse să se simtă din nou complet, iar fiecare clipă pe care o petrecea alături de ea conta, restul lucrurilor erau lipsite de valoare. Blaineley era singura persoană care-l făcea să se simtă fericit, indiferent cât de multe furtuni îi loveau sufletul, alături de ea era pregătit să le înfrunte pe toate.

— Cum? a fost prima ei întrebare, după ce se desprinse de el.

Era atât de ciudat să poarte amândoi o conversație, mai ales că, legătura lor nu se bazase deloc pe cuvinte. 

— Pentru tine, imposibilul va fi mereu posibil.

Pentru prima oară de când îl cunoștea. îl auzea vorbind astfel. Se obișnuise ca între ei doi cuvintele să fie mereu cele acide, iar faptele — mângâieri sufletești.

— Mia nu poate fi singura vinovată, trebuie să mai fie cineva, își aduse aminte, privind în urma lui și înțelegând că în tot acest timp fusese încuiată în propria ei cameră. 

— Nu avem de unde știi toate astea, important acum e ca tu să fii în siguranță și...

Nu reușise să-și ducă fraza până la capăt pentru că fusese întrerupt de mai multe focuri de armă trase. Urechile începuseră să-i țiuie, iar tot ce mai putea simți erau brațele lui strângându-se asemenea unei menghine în jurul ei și palma lui mare care-i lipiser fruntea de umărul lui.

Se simțea acasă în brațele lui, nicidecum în acel loc, lovit de atât de multă durere și lacrimi.