Iubind în tăcere

Capitolul 64

Biroul său era mult prea gol şi lipsit de culoare. Pereții de un albastru deschis şi jaluzele indigo, îi dădeau încăperei un aer plictisit şi bătrânicios. Cel puțin ei îi plăceau camerele mai colorate şi cu tot felul de decorațiuni înăuntru. Nu vedea nimic impresionant în acel loc, ci mai degrabă monoton. În luna care urma s-o petreacă acolo, se va asigura ca biroul lor să nu mai pară aşa... plictisitor. Două dulapioare erau pline cu mape din creațiile trecute realizate de ea. În altele găsise desenele altor persoane care mai fuseseră acolo. Blaineley se făcuse comfortabilă pe unul din scaunele din piele şi privi în jurul ei.

Municise foarte mult ca să-şi poată crea un viitor sigur şi să nu mai fie nevoită să trăiască în umbra altora. Chiar Radika şi Lester insistaseră să rămână acasă, pentru că societatea n-ar primi-o prea ,,frumos'' din cauza tăcerii ei şi ar continua s-o arate cu degetul de fiecare dată când o întrezăreau pe stradă. Prietenii ei avuseseră dreptate, ea chiar fusese judecată urât de ceilalți. Dar asta nu marcase pentru ea o problemă, ci un motiv în plus să nu renunțe. Oamenii o discriminau doar privindu-i cochilia, fără să ştie ce zace în interior. Fapt care o irita foarte mult, dar insistând şi dorindu-şi să se afle la un nivel mult mai înalt, nu câştigase numai lupta, ci şi respectul multora, dar şi ură. Ea ştia că omul nu e ființa care să zâmbească de fiecare dată când tu mai urci o treaptă, omul e ființa care se roagă ca tu să cazi sau ca treapta să se rupă. De aceea mulți spun că părinții sunt singurii care nu-şi doresc asta, ei vor în fiecare secundă ca tu să reuşeşti. Ei sunt cei care-ți văd primii paşi şi se roagă să poți ajungi la ei fără ca măcar să cazi o dată. Iar dacă ei vor să cazi, înseamnă că e timpul să înveți şi cum să te ridici, nu doar cum să mergi înainte printre gropi.

Chiar şi în zilele când reuşa să atingă cote înalte, revedea imaginea părinților săi. Zâmbetul mândru al tatălui său şi privirea blajină a mamei sale. Imaginea aceea înfrângea orice voce care-i țipa că una ca ea nu va face niciodată față în lume. La un moment dat chiar auzise cuvintele lui Moon, care o întrebau răutăcios ce poată să facă una ca ea. Iar atunci dorința de a începe să alerge, era mai mare. Lăsase în spate acei paşi micuți şi ezitători, şi o luase la fugă.

Alerga după visul ei. După aceea bucată de rai pe care toți o legau cu lanțuri.

Alerga ca să demonstreze că nimic nu e imposibil.

Alerga spre Rai, arzându-şi tălpile pe poteca Iadului.

Asta făceau oamenii. Transformau viața în Iad, iar visul în Rai. Cu cât de ardeai mai tare aveai impresia că visul acela era imposibil, dar nu era mai bine să suporte durerea din acele momente, iar apoi să se bucure de împlinire? Rănile oricum s-ar fi vindecat, aşa că ce mai conta?

Nu te opri din alergat, visul tău e încă acolo, aproape. Oamenii din jurul tău strigă şi te fac să crezi că el e departe. Visul tău e chiar în fața ta, depinde de tine cum lupți să-l atingi.

Ea reuşise să ajungă şi acolo, din fericire. Reuşise să înfrângă durerea pe care ura şi invidia oamenilor le mocneau. Din punct de vedere profesional, se putea numi împlinită, în rest, ştia că va mai avea de alergat. Unii se plângeau aşa de tare de lipsuri, dar aceia erau cei care aveau mângâierea unei familii şi ştiau că, indiferent de eşec, vor fi primiți cu brațele deschise. De ce Blaineley se temea de eşec în fața lor? Nu numai că asta le-ar fi crescut orgoliu, dar ea ar fi realizat că nu-şi va putea împărtăşi tristețea. Nici măcar Radikăi, prietena ei, a cărei fericire n-o voia distrusă din cauza problemelor ei. De fiecare dată când greşea, imaginea unchiul ei îi revenea în minte. Îl vedea țipând şi auzea cuvintele pe care le adresa cu ură.

Se temea să greşească, dar asta nu pentru că a greşi n-ar fi ceva omenesc, ci pentru că-şi aducea aminte cât de multă durere a simțit când a învățat să se ridice.