Iubind în tăcere

Capitolul 45

Micuța Blaineley stătea la masă alături de părinții săi, nu putea sta calmă deloc, exact doisprezece ore o mai despărțeau de ziua ei. Sau cel puțin asta îi spuseseră părinții ei. Mâine aveau să meargă la acel parc de distracții deschis recent şi să plece într-o mini vacanță în Londra. Restul cadourilor le-ar fi aflat acolo, acum nu putea sta calmă din cauza emoțiilor şi nerăbdării.

Coborî treptele, care duceau în living, în fugă. Mama ei pregătea masa în bucătărie, iar tatăl ei ieşise din birou după o zi epuizantă. Urma să meargă la o licitație, iar pentru asta avea nevoie să fie pregătit. Când bărbatul ajunsese în dreptul scărilor, o văzuse pe micuța cu ochi albaştri cum sări de pe ultimele trepte în brațele lui. Încercarea ei de a-l speria pe bărbat eşuase. Strâmbă din nas spre el, provocându-i râsul.

— Poate data viitoare, puştoaico.

— De ce nu te sperii niciodată?

Acesta râse din nou şi înaintă spre bucătărie.

— Mami! Strigă fetița, evadând din brațele tatălui său şi alergă spre mama sa, îmbrățişându-i picioarele, fiind prea mică fața de femeia suplă şi înaltă.

Bărbatul le privea pe cele două fericit, semănău perfect. Acelaşi păr brunet, aceeaşi ochi albaştri deschişi, acelaşi zâmbet care îi făceau ziua mai bună... viața. Se apropie de soția lui şi îi sărută fruntea apăsat.

— Dacă nu v-ați spălat pe mâini, nu mâncați.

Cei doi adoptară aceeaşi grimasă, strâmbându-se la fel. Poate că fata era identică cu mama ei, dar avea reacțiile şi ticurile tatălui său, inteligența şi perspicacitatea lui. Reuşea să se adapteze foarte uşor într-un grup, dar era lipsită de curaj în anumite situații. Dar aceasta nu reprezenta o problema pentru cuplu, până la urmă ei aveau să o apere cât era nevoie. Şi după cum obişnuia să glumească tatăl ei: Singurii bărbați pe care nu-i aştept cu bâta, sunt unchiul tău, avocatul meu şi alți colegi. În rest, orice prezență masculină necunoscută, îmi va arăta dacă mai sunt la fel de bun la baseball. Glume, care o amuzau pe fată. Doar mama ei ştia că-i plăcea de unul din colegii de la grădiniță. Băiatul cu păr blond-albicios din cealaltă grupă.

— Ce mai stați? Acum, spuse şi arătă cu degetul ieşirea din bucătarie.

Bărbatul o privi cu, coada ochiului, făcând câțiva paşi spre ieşire.

— Ultimul e un ou stricat! Țipă şi se repezi spre scări, fiind urmat de strigătele micuței care-l făceau trişor.

Odată împlinită ,,misiunea" pe care mama sa i-o dăduse, şi pierdută cursa împotriva tatălui său, micuța Blaineley înaintă pe holul lung de la etaj. Era mult prea obosită de la atâta alergătură. Se oprise în dreptul pozelor înrămate de pe pereți. În imagine apăreau mama şi tatăl ei, ea şi unchiul său. La vederea bărbatului înalt şi grăsuț, începuse să se strâmbe, prefăcându-se că-l imită:

— Piază rea! Strigă, aducându-şi aminte de vorbele pe care unchiul i le adresase înainte cu o săptămână.

Zâmbise, continuându-şi drumul. Seara venise cu greutate, Blaineley încercase să stea trează până la miezul nopții, dar sfârşise adormită în brațele tatălui său. Bărbatul îi mângâia părul, în timp ce-i privea fața. Ceasul tocmai ce bătuse miezul nopții.