Iubind în tăcere

Capitolul 34

Blaineley mersese împreună cu Beth în cameră, fetița adormind în brațele lui Blaineley. La rândul său - după ce o privise cum doarme adânc - ațipise. Lăsase grijile şi ajunsese în lumea viselor. Loc pe care nu-l mai vizitase.

Întreg apartamentul era cufundat în întuneric, liniştea nopții spunându-şi cuvântul. Era plăcut să poată evada în acea lume, principalul său vis era reprezentat de o zi împreună cu familia ei. Când se vedea împreună cu ei, fericită, îşi dorea să nu se mai trezească. Să rămână acolo, să fie iar copil şi să-i simtă alături. Dar, din nou, era doar un vis. Trebuia să se sfârşească la un moment dat. Finalul fiind mereu acelaşi; din peisajul frumos, din zâmbete şi multă fericire, ajungea înapoi acasă. Decorul era unul pătat de sânge, tot ce auzea nu mai erau cuvinte mieroase, ci plânsete.

Visul se transforma foarte repede în coşmar şi continua aşa. Blaineley nu scăpa de coşmaruri, mai întâi cel care se instala în mintea ei, apoi cel pe care-l trăia zi de zi. Nu era o mare diferență.

De când se mutase cu Moon în apartament, nu mai era acaparată de acel sfârşit odios. Poate pentru că Moon era aproape de ea, o ținea în brațe, o privea, o simțea, iar asta îi transmita întreaga siguranță de care avea nevoie.

Era de ajuns să-l ştie undeva în umbră ca să se simtă puternică. Ştia că n-ar fi ridicat-o dacă era la pământ, dar dacă era atacată, el sigur ar fi salvat-o.

În adolescență - când multe fete ajung să se îndrăgostească - se gândea cum ar fi să aibă pe cineva. Sufleteşte ar fi putut învinge pe oricine, indiferent de persoană. Fizic, era mereu înfrântă şi înjosită. Pe atunci îşi imagina un băiat sufletist, puternic, care l-ar fi oprit pe Moon din a o înjosi. Care o va înțelege şi îi va fi alături mereu.

Însă nu s-ar fi gândit că acel băiat va fi Moon. Mereu îşi spunea că va ocoli persoanele ca el, iar acum? Acum îi e dor de el şi îl vrea cât mai aproape.

Dar poate că Moon îl învinsese pe Moon cel rău. În el avea cu siguranță loc o luptă între bine şi rău, o luptă în care o apăra pe cât posibil de acea latură lipsită de suflet. Blaineley îl admira pentru asta, ar fi putut rămâne nepăsător în continuare. I-ar fi putut face viața un calvar, dar nu. El lupta. Lupta pentru ea, pentru a-i ține sufletul curat. Lupta pentru amândoi. Acest lucru nu putea trecut cu vederea, oricât de mult ar fi negat, Moon se simțea altfel când era cu el.

Plânsese, cu toate că nu era specific lui.

Devenise speriat când ea făcuse prostia de a lua acele pastile, cu toate că o putea lăsa să moară.

Îi spusese aşa multe. Propoziții, fraze cu mii de înțelesuri.

O rănise. O lăsase să fugă. Îi dovedise că el nu era ca restul. Fusese rău, o judecase, dar nu o considerase un obicet. Nu o ținuse cu forța alături de el.

Şi aceste gesturi îi lăsau mari semne de întrebare. O băgau în ceață. Mereu intervenea ceva în momentele lor. O vorbă, o faptă... un gând şi totul se ducea de râpă.

Ea nu renunțase, el nu renunțase. Deci exista ceva puternic acolo.

O luptă interioară nu e nici pe departe atât de uşoară pe cum se crede. Nu include arme, sânge, pierderi majore; poate doar moarte prorpiului suflet, în rest? Asta gândeau oamenii laşi, pentru ei adevăratele bătăli purtate între oameni reprezentau greul. În niciun caz o luptă în care sentimentele şi trăirile dau startul.

Cum putea fi văzută uşoară? Cum să nu te lupți cu tine când nu mai ştii să faci diferența dintre bine şi rău? Ce să fie mai întâi? Sufletul tău sau al altei persoane? Cine să sufere primul? Cine merită să sufere?