Iubind în tăcere

Capitolul 51

Lester o privea cu ochii măriți, muta tocmai scosese un sunet. Oricât de mic şi neclar fusese, o făcuse, iar asta era un bonus pentru el. Se părea că se întâmplase, Moon a făcut-o să sufere... exact cum promisese.

Blaineley putea doar să privească înainte, îşi strângea corpul, cu speranța ca tot ce trăieşte e doar o glumă. Dar nu era, oricât de tare s-ar fi rugat pentru asta. Ea era un actor principal în poveste, iar drama în care jucau de abia ajunsese la punctul culminant. Pierduse, acum era cu adevărat pierdută. Nu-i mai rămânea nimic, nu mai avea pe nimeni. Odată cu acel strigăt ceva se stinsese în ea. Toată flacară, care se chinuia să stea aprinsă după ce văzuse în viață o singură şansă pentru a continua să simtă. Şansa care-i stătuse mereu în spate şi o făcuse să creadă. Şansa cu ochi ca marea şi sufletul asemenea Iadului, unde crezuse că făcuse Rai, dar asta până când focul ajunsese să-i năpădească ei sufletul.

Îşi simți umerii strânşi, dar nu ridică privirea. Înghiți în sec şi privi către genunchi, oare când va veni ziua în care cineva o va arunca jos, ea să nu cadă? Prima cădere, ea face tot jocul.

— Lasă-mi copilul! țipă disperată femeia, primind o nouă palmă.

Bărbatul de lângă ea doar mârâi, nu era capabil să mai scoată vreun sunet sau să-i mai subestimeze pe cei doi agresori. Acum aveau în mâini ce avea mai de preț: pe fiica sa. Micuța Blaineley avea lacrimi pe obraji. Situația în care se aflau devenea din ce în ce mai tensionată, dacă le-ar fi omorât copilul era echivalent cu ai ucide pe cei doi.

— Dar e aşa drăguță, continuă celălalt şi o ridică la nivelul feței lui. Păcat că va trebui să meargă la culcare mai devreme.

Strânsă mai bine gulerul tricotat al rochiței şi o aruncă pe fată la câțiva metri de el, de parcă ar fi o păpuşă de cârpă. Blaineley ateriză pe spate, iar, brusc, oxigenul nu mai era prezent în plămânii ei. Se dădu într-o parte, începând să tuşească, chinuindu-se să respiră.

— Nu! țipă din nou femeia şi începu să plângă. Orice, dar nu-i faceți ei rău.

— Oricum noi vă luăm totul, nu avem ce să cerem în plus.

Pierduse totul, nu avea pentru ce să mai spere. Lacrimile i se uscau treptat pe obraji, nu mai ploua, dar cerul continua să fie gri. Simțea un gol puternic în interior, iar rațiunea ei nu se putea fixa prea mult pe ceva. În minte i se învârteau aşa multe întrebări fără răspuns, atâtea amintiri care o goleau pe interior, aşa că tot ce vedea era pustiu. Toate luminile se stinseseră, fusese înghițită de întuneric şi de toată durerea din el.

— Blaineley?

Îşi auzi numele, iar cele două mâini o mişcară încet. Clipi de câteva ori înainte să-şi ridice privirea. Lester o ațintise cu ochii săi trişti, îngreunându-i mai tare starea. Ura mila şi tot ce venea cu ea.

— Haide, nu-şi are niciun rost să mai stai aici.

Înghiți în sec, o nouă lacrimă udându-i obrazul. Se ridică de jos şi nu mai băgă de seama toată durerea care pulsa din zona genunchilor. Devenise obişnuită cu acel sentiment urât şi arsura; acum se chinuia să înfrunte un nou tip de durere, care venea din interiorul său.

Şchiopăta, dar chiar şi aşa mergea mai departe... până într-un moment. Lester o luase înaintea ei, apropiindu-se de taxiul bunicului pentru a-i deschide portiera. Blaineley stătea pe loc şi privea, având capul într-o parte. Doar ea putea simți şi vedea cum toate amintirile, sentimentele, râsetele, se transformau în pumnale aruncate în direcția ei. Care mai de care, rănindu-i inima mai mult decât era deja. Era un paradox cum fericirea putea să se transforme atât de tare în durere, dar, în sens opus, nu se putea întâmpla asta fără a lăsa cicatricii. Procesul acesta ar fi durat prea mult şi s-ar fi încheiat în momentul în care nu mai avea nevoie de fericire.