Iubind în tăcere

Capitolul 69

— Ai simțit vreodată nevoia să repari ceva? întrebă, privind cubul rubic de pe biroul mamei sale.

— Nu, răspunse aceasta promt.

Moon expiră, întorcându-și atenția asupra ei. Trecuseră patru ani, dar mama lui nu se schimbase. Aceeași înfățișare și, mai important, același caracter. Nici măcar nu avea idee de ce venise atât de brusc la ea sau cu ce îl putea ajuta, dar de asta simțea că are nevoie în acele momente. O figură cunoscută, care, de asemenea să-l cunoască și pe el.

— De ce?

— Moon, ce te tot macină? lăsă la o parte vorbele subînțelese și își privi fiul. Ea e aici, sunt conștientă de asta, dar de ce nu lași viața să-și urmeze cursul? Mai sunt cinci zile până la festival, iar ea o să plece.

Dar nu-mi doresc să se întâmple asta, strigase o voce din străfundurile sufletului său. Era așa greu, deja obișnuise s-o știe acolo, să-l infiltreze pe Blue în biroul ei aproape în fiecare zi, s-o urmărească intrând în biroul său și apoi să iasă rapid și să inhaleze parfumul pe care-l lăsa în urmă. Și, cel mai important, să țină la distanță pe oricine ar fi vrut să-și încerce norocul. Erau niște misiuni dificile, de care Moon era conștient doar după ce le înfăptuia, dar pe care nu le regreta.

Poate părea o alegere proastă că discuta una ca asta cu ea, dar nu se putea baza pe Henry. Și asta nu pentru că nu ar fi fost un bun confident, ci pentru ca el l-ar fi convins că greșește stând ascuns, iar asta nu l-ar fi ajutat acum. Avea nevoie de părerea cuiva nu atât de implicat în relația lor.

— Eu, ar fi vrut să spună totul, dar tăcu din nou. Eu doar mă simt ciudat.

— Încă mai ții la ea?

Femeia își ridică ochii albaștrii din hârtii și îl privi cu subînțeles. Părul îi era revărsat în valuri pe spate, iar rochiile elegante fuseseră înlocuite cu o pereche de pantaloni evazați, negrii și o bluză gri din voal, cu mâneci clopot.

— Nu știu, expiră, lăsându-se pe unul din scaune.

— Reformulez, ai ținut vreodată la ea?

Întrebarea îl lovi ca o săgeată. Oare o făcuse? Își trecu mâinile prin păr, trăgând de firele care păreau că se închid la culoare cu cât acestea creșteau. Acel alb asemănator lunii trecuse și fusese înlocuit de fire ușor castanii.

— Nici asta nu știu.

— E clar atunci. Ești îndrăgostit.

Doamna Taison se ridică de pe scaunul său, având în mâini în dosar. Constatarea ei nu părea să aibă vreun iz de răutate sau ceva care să-i comfirme că ar deranja-o asta. Ceea ce îi insufla o stare de bine, dar în același timp îl făcea să simtă multă oroare.

— Crezi asta? se deschise o clipă, ridicându-se de pe fotoliu.

Moon era cu un cap mai înalt decât mama sa, dar figura lui nu putea să-i schimbe expresia autoritară.

— Sunt sigură de asta.

Femeia continua să se plimbe prin birou, mutând dosare dintr-o parte în alta... cu Moon în spatele său.

— Dar cum?

Doamna taison oftă.

— Moon, tu nu vrei să accepți că ți se întâmplă asta. Dar subconștientul tău, de mult a ajuns îndrăgostit de fata aia.

— I-am făcut doar rău până acum! țipă.

— Da, dar altcineva i-a mai făcut rău înafară de tine? îl întrebă, simțindu-i seriozitatea în glas. De când e cu tine, nu ai lăsat pe nimeni să se mai apropie de ea, fie că a vrut să-i facă vreun bine sau un rău. Ai apărat-o.