Iubind în tăcere

Capitolul 49

Imediat ce intraseră în aprtament, Moon s-a grăbit să închidă uşă, iar Blaineley înainta, simțind cum întreg corpul continua să reacționeze din cauza vorbelor pe care i le spusese Lester. Nu ar fi vrut să tragă concluzii pripite şi după să fie tot ea cea care suferă, dar îl privisese în ochi pe Lester şi văzuse sinceritatea cu care vorbea, lipsit de orice formă care să dea cuvintelor sale agresivitate sau viclenia tipică. Acum se temea, se temea ca nu cumva el să aibă dreptate şi Moon să fi făcut asta. Dacă Lester ar fi vrut s-o ducă de nas, inventa minciuna asta în dățile trecute când se întâlniseră, ori profita de durerea pe care Moon i-o provocase şi o fraiera cu această minciună.

Trecutul lui Moon îi era străin, la fel şi trecutul ei pentru el. Însă ea nu se arăta ca fiind genul de fată capabilă să facă aşa mult rău, dar chiar contau aparențele? De fapt, da, întotdeauna omul alege ce să creadă şi să nu ia în seamă realitatea crudă. Nici Blaineley nu acceptase aşa uşor că rămăsese singură, dar ce avea să facă? Să se răzbune? Să ajungă un criminal în serie şi să-i găsească pe cei care au distrus-o? În filme o astfel de idee ar fi sunat tare bine, dar, din nefericire, asta e realitatea; un coşmar din care ne trezim doar după moarte şi pe care, alții, îl văd vis. Se îmbrățişă, încercând să găsească liniştea, dar acele cuvinte îi sunau în continuu în minte.

Cuvintele, doar ele fac aşa mult rău, gândise şi înaintă spre canapea. Lăsă agenda pe măsuța de cafea şi se afundă în moliciunea canapelei, ținându-şi ochii închişi. Momentul lor de fericire culminase doar cu nefericire şi durere. Vara se apropia deja de sfârşit, ultima săptămână din luna august va trece rapid, iar ,,răceala" toamnei îi va învălui. Gândindu-se mai bine, cele trei luni trecuseră mai repede decât îşi puteau imagina. Vedea în ziua de ieri, momentul în care ieşise din curtea liceului, iar Moon se arătase pentru prima dată drăgăstos cu ea. Şi tot la fel de repede vor trece şi reztul zilelor, lunilor, anilor şi într-o zi va reuşi să se trezească din coşmar, să-şi revadă familia şi să zâmbească în continuu.

Împreună mâinile la piept, privind către balcon.

- De ce vrei să atingi stelele? Nu ție frică că tot ce vei întâlni va fi pământul?

Întrebarea răsună ca un ecou în mintea sa. Chiar se temea de asta? Exista ceva în interiorul său care se temea? Se temea că în încercările ei de a fi fericită mai presus de cer, va obține doar nefericire? Dar ea adora stelele, ele erau ca oameni; fără diferențe între ele şi la fel de strălucitoare, păcat că oamenii preferă să nu valorifice persoana de lângă ei.

Moon îşi trecu mâna prin păr şi se lăsă pe vine în fața ei. Îi prinse mâinile în alea lui, iar pentru un moment avusese impresia că îl respinge.

- Ți-a făcut ceva? întrebă, devenind brusc rece.

Blaineley doar înghițise în sec şi dăduse negativ din cap. Ceva o speria la el, modul în care o privea nu mai era acelaşi. O umbră îi acoperise strălucirea ochilor, lăsând doar gheață. Instinctiv îşi împletici degetele cu ale sale, ținându-l strâns de parcă avea impresia că o să plece de lângă ea. Blondul era cel care o respinse şi îşi dădu ochii peste cap, îndepărtându-se. Acum stătea cu spatele spre ea şi mâinile în buzunar. Umbra lui o acoperise în întregime, făcând-o să-şi mijească ochii.

Trăise doar în umbra lui, fie că era vorba de batjocură sau afecțiune. Acea umbră o urmărise mereu, o protejase, o distrusese, avusese grijă de ea, mereu era acolo. Iar după aceste trei luni, ştia că mereu va trăi în umbra lui. Indiferent de ce le rezervă viitorul, era îndrăgostită de Moon şi nu mai putea nega asta. Nu ştie ce îi rezervă viitorul, şi dacă acel viitor îl include şi pe el, dar din inima ei nu va pleca niciodată. Oamenii era tot ce ea nu putea uita. Poate se va îndrăgosti de altcineva, poate că nu sunt sortiți unul alteia, dar ea nu-l va uita pe băiatul care a făcut-o să simtă atâtea lucruri. Clipi des şi se ridică, îmbrâțişându-l pe la spate. Acesta oftă şi îşi aşeză mâinile peste mâinile sale.