Iubind în tăcere

Capitolul 57 - partea a II-a

New York chiar se dovedise un oraş aglomerat şi gălăcios de la primele ore ale zilei. Bruneta, nici măcar în cei patru ani de când se mutase acolo, nu se acomodase cu agitația. De cele mai multe ori era nevoită să se trezească mai devreme decât trebuia pentru a ajunge la timp la serviciu. Era obositor şi ciudat să se vadă pierdută printre toți acei oameni necunoscuți. Nici pe ea timpul n-o ajutase, decât pentru a se maturiza din anumite puncte de vedere. Trecuse rapid ziua în care se împliniseră cei patru ani de la plecare şi - în acelaşi timp - de când împlinise douăzeci şi trei de ani. Față de trecut nu se arătase vindecată nici măcar puțin, fiecare zi venea cu alte gănduri şi noi griji legate de acel băiat blond care sacrificase totul. Moon.

După ce părăsise Miami, se hotărâse că era timpul unei schimbări şi se dedicase cu totul muncii, luând câteva cursuri online. Desenul nu fusese tocmai una din pasiunile pe care ea le ,,exploatase", ci, mai degrabă, nu o luase în seama. Până în prezent ajungând să deseneze modelele şi să de ajutor la croitul lor. Serviciul o ținea ocupată destul de mult timp, cât nu era la firmă, se ocupa de realizarea unor noi schițe. Debutul micii croitorii uimise pe toată lumea, şi, din ce auzise, chiar şi pe cel care investise sceptic în mica afacere. Nu putea spune că viața ei chiar se schimbase radical, era la fel de timidă, temătoare şi, mai ales, la fel de tăcută. Dar reuşise să facă o persoană mult mai responsabilă şi ambițioasă din acea fată introvertită. Cu excepția acestui lucru, nu se putea mândri cu altceva. Relația ei de prietenie cu Radika devenise mai puternică, iar orice conflict existent între ea şi Lester, fusese şters. Din nefericire, nu putuse să şteargă la fel de uşor şi amintirea trecutului care o urmărea peste tot. Ba chiar odată, aşteptând metroul, avusese impresia că-l văzuse. Dar se înşelase amarnic, pe deasupra, pierduse metroul.

În tot timpul care trecuse, avusese tăria de a accepta ideea că acela nu era momentul lor. Prea multe bariere le tăiaseră calea spre fericire, într-un fel, Moon avusese partea sa de dreptate. Ce o uimise, şi o rănise în acelaşi timp, era că el nu o mai căutase. Aşteptase orice semn, dar nimic. La început o speria ideea ca el să nu apară de nicăieri. Aşa trecuseră anii, căutându-l în chipurile unor străini.

Se pierduse în gânduri, dar o bătaie puternică în uşă, o trezise din transă. Grabită strânse de pe masă unele resturi pe care le aruncă la gunoi în trecere. Radika şi Lester ieşiseră în oraş, şi ceva îi spunea că nu aveau să ajungă acasă prea devreme. Privi pe vizor înainte să deschidă şi strânse din buze la vedere blondului cu ochi albaştrii. Sigur a văzut că m-am uitat, gândise înainte să învârtă cheia de două ori. Uşa se deschise, iar Dylan intrase cu un zâmbet uriaş. Blaineley schițase un mic zâmbet şi-l poftise înăuntru.

— Hei Blaineley, Lester e? întrebă, frecându-şi palmele de blugii spălăciți.

Blaineley îşi mişcase capul în semn de dezaprobare, iar tot entuziasmul de pe fața lui Dylan dispăruse. Dylan se putea numi inamicul lor, deținând, la rândul său o firmă de modeling. Cei doi se cunoscuseră la o prezentare, iar blondul nu se arătase răutăcios sau viclean. Propusese unele colaborări între firme şi devenise foarte bun prieten cu Lester, având în vedere că cei trei se acomodaseră cu greu la noul mediu. Dylan fusese persoana care-i tot scotea la lumină în ultimul an, dându-le sfaturi. Blaineley era puți sceptică față de el, iar cel mai tare o apăsa asemănarea dintre el şi Moon. Diferența o făcea culoare părului, Dylan era blond, pe când părul lui Moon era albicios. Iar o altă diferență erau ochii, poate că amândoi aveau ochii albaştrii, dar nu simțea aceeaşi căldură şi siguranță când îl privea. În rest, înălțimea, constituția corpului, erau la fel.

— Îl voi suna, replică după ce simțise cum liniştea se lasă.

Blaineley i-o luă înainte şi îi apucă mâna, împiedicându-l să-şi scoată telefonul. Mimă din buze numele Radika şi Dylan înțelesese că nu era timpul să-i deranjeze. Bruneta îi dăduse drumul la mână, întorcăndu-i spatele. Dylan o privea atent, la început crezuce că muțenia ei era o simplă glumă. Lester îl convisese că nu era aşa. De atunci, blondul devenise ceva mai atent cu Blaineley, făcând abstracție de problema sa. Deja devenise obişnuit cu modul său de comunicare, într-un fel fascinat de ambiția ei. Observând că vrea să se îndepărteze, din instinct, Dylan îi prinse înapoi mâna, atrăgându-i atenția. Blaineley se întoarsă pe jumătate, simțind un gol puternic în stomac.

— Ştii, mă gândeam că poate ai vrea să ieşi. Cum Lester nu e şi tu eşti singură, începuse stângaci, realizând pe parcurs gogomănia pe care o spusese.

Blaineley oftase, trăgându-şi mâna din a lui. Nu putea s-o facă, nu avea starea necesară. Continuă să înainteze, în timp ce Dylan căuta să facă sau să spună ceva.

— Am observat că nu ai încredere în mine, dar, crede-mă, intențiile mele nu sunt rele. Mereu eşti tristă şi îngândurată, mă gândeam că ai putea să-ți recapeți fericirea din lucruri mici.

Blaineley simțise un mic junghi. Chiar uitase să zâmbească din când în când. Îşi lăsase privirea în pământ, aşa de mult căutase să se schimbe şi să fie alt om, încât nu realizase că sufletul său suferise o schimbare în rău şi uitase sa zâmbească. Strânse palemele pe lângă corp şi ridică privirea, ațintindu-l cu un zâmbet. Dylan o privise câteva clipe uimit şi îi întoarase zâmbetul. Nu multe fuseseră dățile în carea ea se bucura de fața cu el, îl ignora.

— OK, să iau asta ca pe un da? glumi, făcând-o pe brunetă să-l lovească în umăr în semn de prietenie.

Blaineley îi făcuse semn să aştepte, Dylan se comformă şi se aşeză pe canapea. Zâmbi în direcția lui şi îşi continuă drumul, dar se oprise din nou în fața ferestrei. În seara aceea era semilună. Înghiți în sec şi strânse semiluna de argint de la gâtul său.

E adevărat, chiar mi-am pierdut fericirea.

Mulțumesc, Heaven_Angelou, baza mea în personaje. Au ieşit super!