Iubind în tăcere

Capitolul 30

Blaineley lăsă scrisoarea din mână, iar cu degetele tremurânde luă telefonul. Deblocă ecranul şi vizualiză mesajul, nu era sigură dacă citise acele cuvinte sau dacă acel mesaj chiar îi fusese trimis de Moon. Se temea ca subconştientul ei să nu-şi fi dorit să primească acel mesaj, iar totul să nu se transforme într-o utopie.

De fapt avea impresia că tot ce trăieşte e doar o simplă utopie. Că aceste momente nu există, că Moon e acelaşi băiat rău şi că tot ce simte face parte dintr-un vis. Până şi diferența dintre vis şi coşmar îi era greu de calculat, anumite situații sau momente transferând-o într-un loc rece şi obscur. Sau acel loc rece şi obscur să fie chiar inima lui Moon? Dilema creştea când îşi muta întreaga atenția asupra detaliilor şi a sentimentelor.

Se lăsă pe spate şi începuse a-i tasta un mesaj înapoi.

Blaineley: când te întorci?

A fost răspunsul ei, se grăbi să trimită mesajul după care blocă ecranul telefonului. Nu-i scrisese că şi ei îi e dor, motivul era simplu, Moon ştia asta fără a avea nevoie de vreo dovadată, o simțea. Blaineley îşi închise ochii, văzând că nu mai primeşte un alt mesaj, oftă prelung.

În mintea ei închisese orice gând legat de Moon, îşi reîntoarsă atenția asupra subiectului Beth. Cum ar putea să-i facă pe plac? Sau ce ar putea face? Nu se gândise în niciun moment că i-ar putea vorbi fetiței şi astfel ar rezolva ceva. În niciun caz, orice astfel de obține era exclusă.

Nu reuşise să strige după ajutor când avea nevoie.

Nu reuşise să-i vorbească lui Moon.

Nu-şi găsise încă vocea pentru a-şi urla toată suferința.

Şi nici n-o va găsi vreodată...

Majoritatea persoanele care au roit în jurul ei - chiar dacă erau fericiți pentru că ea nu-şi putea exprima opiniile - se întrebau ce secrete ascunde fata tăcută. Ce se afla în spatele perdelei care-i masca toată suferința şi afecțiune.

Dar şi Blaineley se întreba ce ascund restul, pentru că tăcerea nu e singura modalitate de ați face invizibile sentimentele. De cele mai multe ori, cei mai guralivi oameni, sunt şi cei mai nefericiți. Vedem fericire în fiecare om întâlnit la un colț de bloc, dar tainele sufletului nu le vom putea auzi aşa că, chicotelile nevinovate ne fac să credem că aproapele nostru este fericit.

În deosebi, asta este problema cu care orice grup de prieteni, societate de oameni se loveşte, nimeni nu a ajuns la capacitatea de a ştii ce se petrece în sufletul unui om. Oricât de multe ar ştii, ce cultură vastă ar avea, omul nu va putea citi sufletul din spatele măştilor. Tot ce ar putea face, e să-şi dea cu părerea, iar cum ceilalți îşi zidesc un castel în jurul lui, tot ce vor spune va fi: ai dreptate, când nu e aşa. Greşeala pe care toți o fac, însă, e că gândesc prea mult şi simt prea puțin, asta strică tot. Dacă totul s-ar rezuma la sentimente, schimbarea nu va fi văzută, ci simțită.

Blaineley îndesă telefonul înapoi în buzunarul pantalonilor săi şi se ridică oftând. Luă în mână scrisoare, citind-o din nou, mai privi o dată bricheta de lângă ea, apoi cuvintele împrăştiate.

Ce ar trebui să fac acum? Se întrebă şi îşi dădu după ureche o şuviță de păr.

Cât nu Blaineley nu se hotăra în privința păstrării sau a arderii scrisorii, Moon se afla la partea opusă a oraşului. Păşea indiferent pe nisipul încălzit de soare, având o țigară aprinsă între degete. Trase cu putere în plămâni fumul şi îşi mai verfică o dată telefonul. Văzuse mesajul de la Blaineley, dar nu-i răspunsese, nu ştia ce i-ar putea spune, nu-şi terminase treaba.