Iubind în tăcere

Capitolul 39

Moon îşi fumă țigara, privind marea. Henry îl tot întrebse ce se întâmpla cu el sau care era motivul venirii lui Violet. Observase cât de nervos şi deranjat era, iar asta îl speria. Cert e că blondina acceptase foarte repede întâlnirea. Acum cei doi o aşteptau în linişte pe faleză.

— M-am plictisit. Nu crezi că ar fi timpul să plecăm? Îl întrebă, întinzându-şi brațele.

Le lăsaseră pe cele două acasă, Moon nu ştia ce face Blaineley, dar orice ar fi ea e bine. Asta e tot ce contează. Pe parcursul drumului către faleză, medita asupra acelor cuvinte. Blaineley se aflase în pericol, iar el nu ştia asta. El stătea nervos din cauza palmei primite... din cauza, cuvintelor pe care i le adresase ca un dobitoc.

Acum alte întrebări îl măcinau:

Cine o salvase?

Reuşise să scape de una singură?

Cât de mare fusese pericolul?

Cât de aproape era s-o piardă?...

Nu-l agita prostia făcută de Violet, cât o făcea gândul pierderii lui Blaineley. Era conştient de întreg pericolul. Că el se află la orice pas şi că, din nefericire, există unele cazuri în care nu poate fi împiedicat sub nicio formă. De asta avea o obsesie din a o ține departe de restul... de asta îi adresase acele cuvinte urâte, care-l duruseră. El folosise arma pe care ea n-ar fi capabilă s-o ansambleze... cuvintele.

Conştientizase cât de puternic lovise, dar nu avea de gând să-şi ceară scuze pentru ce spusese. Gândise asupra acelor vorbe foarte mult timp, iar acela fusese momentul perfect în care să spună tot. Până la urmă, pe cei doi nu-i dureau vorbele, tonul sau privirile schimbate. Pe ei îi durea adevărul. Îi rănea asta, atât pe ea cât şi pe el.

Ea nu se temea de ceilalți, dar el o făcea. Ei nu îi era frică pentru că el era aproape de ea, dar el simțea frică. Una din cea mai mare temere a sa era dragostea. Dacă pentru ea, el era siguranță; pentru el, ea reprezenta frică. Inima ei reprezenta frică, căldura ei care se propaga spre inima lui rece.

Nu ştia ce simte, dar în astfel de momente sigur devenise posesiv şi enervat din cauza acelui sentiment de posibilă pierdere. Când el pierdea ceva, nimic nu devenea aşa tulbure. Închidea ochii, se resemna, mergea mai departe. Însă când alții se asigura ca el să piardă, apele nu rămâneau aşa liniştite. Atâta timp cât pe el nu-l interesează viața altora, de ce-i interesează pe alții viața lui? Ura asta, ura ca restul să-şi bage nasul unde nu le fierbe oala. Astfel de oameni îl făceau să-şi piardă controlul.

Cu toate astea, el o lăsase pe Blaineley să inspecteze un loc necunoscut de restul, nici măcar de el... sufletul său. Începuse să devină moale, să-şi piardă din autocontrol şi răbdare. Poate că acea fata nu-i făcea aşa mult bine. Îl schimba de pe o zi pe alta, iar asta îl speria teribil. Ea, cât şi el, cunoşteau părți pe care niciunul nu credea că le are. Mai întâi salvatorul, urmat de posesivul şi într-un final protectivul.

Henry îl privi cu o sprânceană ridicată, văzând că nu-i răspunde.

— Țigările te-au făcut să surzeşti? Dacă e aşa, o să vreau să fumez mai mult când începi cu ordinele. Spune amuzant, iar Moon îşi dădu ochii peste cap, aruncându-i o privire urâtă.

— Tu eşti surd în general. De fapt, prostănac. Ăsta e cuvântul potrivit.

— Ar trebui să-mi mulțumeşti că sunt aici. Puteam să-mi odihnesc fundul oriunde altundeva.

Moon făcu o grimasă, ridicând din sprâncene.

— Dacă erai pe altundeva, fundul tău nu s-ar fi odihnit niciodată. I se adresă serios, primiând câteva înjurături în şoaptă de la Henry.