Iubind în tăcere

Capitolul 20

Trase de gluga hanarocului, încercând să-şi ascundă fiecare şuviță de păr. Uitase de frica pe care o simțea față de străinii care se plimbau de zor noaptea. Scopul plecării îi conferea mult curaj. Moon o făcea.

Înainte de a-şi încălța teneşii trase adânc aer în piept, parfumul lui Moon bucurându-i simțurile. Purta hanoracul lui, îl luase din geamantanul, pe care Moon încă nu-l desfăcuse. Avea două motive pentru care îl luase - primul, nu voia să se lase văzută de restul ca o fată ce nu ştie unde urmează să se ducă, îmbrăcată în el nimeni nu i-ar fi putut vede chipul şi o vor considera o persoană demnă de ocolit, iar al doilea, era a lui şi asta o făcea să-l poarte cu drag. Poate că nu se compara cu căldura pe care o simțea în brațele lui, sau parfumul i se părea uşor diferit atunci când el era aproape şi îl putea inspira.

Era cu două, trei mărimi mai mari, dar îi plăcea cum se aşază pe corpul ei firav.

De ce am impresia că ceva nu va merge bine? De ce simt că nici această noapte nu se poate termină fără a vărsa vreo lacrimă? Înghițise în sec şi se ridică de jos privind şiretele legate strâns într-o fundă mare.

Măcar de te-aş şti în siguranță. Încercă să ignore nodul format în gât şi îşi luă geanta din cuier. Ieşi din apartament, închizând uşa în urma ei. Niciuna din luminile de pe scară nu se aprindea, aşa că fu nevoită să se țină cu putere de balustradă şi să aibă grijă cum coboară.

Îşi aduse aminte de telefonul aflat în geanta ei, aşa că se opri la jumătatea scării şi cotrobăi prin geantă, dând de telefon într-unul din buzunarele mai mici. Expiră cu putere realizând că era închis, nu prea umblase pe el de când se mutase.

Nici nu înțelegea de ce are nevoie de un telefon, nimeni nu o suna sau îi dădea vreun mesaj să vadă dacă e bine, din nou, ea nu avea prieteni. Nu avea o mamă sau un tată care să o caute disperați când vedeau că nu dă vreun semn de viață. Nici Moon nu se interesase dacă avea vreun telefon. Dacă telefonul stătea închis şi nu se afla în aria ei vizuală, uita de toate aceste lucruri. Uita că ducea lipsă de acele persoane importante din viața fiecărui om.

Sorbită de aceste gânduri şi de ecranul care tocmai se aprinsese, păşi în față uitând de tot de aceste gânduri. Mâinile nu i se mai aflau pe balustradă, iar până să realizeze în ce situație era, corpul ei se prăbuşi rostogolindu-se pe fiecare treaptă.

Durerea, doar de asta era capabilă să simtă. O găsea peste tot, în greşelile ei, în fapte, în cuvinte şi în definitiv în oameni. Când ajunse la baza scărilor, se chirci şi îşi strânse picioarele la piept simțind cum durerea se împrăştia în-ntreg trupul. Câteva lacrimi îi căzură din ochi.

Acum nu era nevoită să ducă decât durerea sufletească, ci şi una fizică care i-ar fi îngreunat aşa-zisă misiune. Exact, în drumul fericirii, a realizărilor ei, întotdeauna a existat ceva sau cineva care îi stătea în cale şi o dobora de fiecare dată. Era privită în ochi mişăleşte, în continuare i se întindea o mână, dând senzația că urma să fie ajutată şi într-un final ea cădea pradă naivității, ajungând să cadă.

Ea încerca mereu să ajute, dar tot ce primea erau noi răni, mai adânci, mai usturătoare, mai greu de vindecat. Alegea să dea o nouă şansă fiecăruia, conştientă de urmările dezastruase.

Toți oameni erau nişte cuțite, iar ea o simplă țintă.

Față de restul, avea mereu tăria să se ridice de jos, să-şi bandajeze rănile şi să meargă mai departe, urmând să cunoască noi oameni care o vor aduce la acelaşi rezultat.

Cu lacrimi în ochi se ridică de pe podeaua rece, ținându-şi mâinile pe abdomen. Piciorul drept o durea, muşchii îi zvâcneau, dar nu avea de gând să renunțe. Nu avea de gând să urce pe acele scări, să reintre în apartament şi să-şi plângă de milă. Timpul se scurgea rapid, iar avea nevoie de răspunsuri la toate acele întrebări.