Iubind în tăcere

Capitolul 6

Dimineața a venit mai repede decât ar fi putut crede. Blaineley s-a trezit, singură, pe şezlongul din fața piscinii. Doar că ceva e diferit, corpul îi este acoperit de o pătură albă. Simți un parfum puternic prezent pe pielea sa.

Înlătură pătura care îi ținuse de cald şi îşi privi genunchi care nu mai sunt înfăşurați în materialul rochiei sale. Sunt bandajați cu mare precizie, confuză de tot ce vede se întoarsă în toate direcțiile, căutând ceva... sau pe cineva. Nu e nimeni în apropiere. Singurul zgomot prezent este cel cauzat de nişte păsări aflate pe acoperişul casei.

Blaineley îşi duce mâna spre față, Moon fusese aici, simte asta, astfel nu-şi poate explica cum are genunchi bandajați şi cum a apărut pătura. Afară e cald, vara nu întârzie să se facă simțită. Fata se ridică în picioare, durerea se ameliorase, nu mai simte aceleaşi înțepături. Odată cu ea, ridică pătura, pe care o scutură de două ori şi o împături.

Ce ciudat. Nu şi-a dat seama când Moon a apărut, sau când i-a bandajat genunchii. Oboseala o stăpâneşte de pe o zi pe alta. Începu să facă câțiva paşi pe lângă piscină. Apa curată îi oglindeşte reflexia. Părul lung până la umeri stă ciufulit, iar rimelul se întinsese sub ochii. Arată rău, dar nu îi pasă, sufletul contează să rămână frumos. Nu o mai interesează nimic, simte că a pierdut ceva... libertatea. Ştie că Moon o va lăsa să facă ce doreşte, dar totuşi se simte încătuşată.

Moon tocmai ieşi din duş, când fereastra îi atrasă atenția. Lăsă pe pat prosopul cu care îşi ştersese părul şi înaintă. O vede pe Blaineley cum se lasă pe marginea piscinei, se uită atent la reflexia din apă. Un mic zâmbet îi apare pe chip, îl amuză naivitatea ei. Inocența... totul.

Pentru câteva clipe îşi întoarce atenția în cameră. Nu trec nici cincisprezece secunde, căci plescăitul apei îl făcu să se cutremure. După ce ridică speriat capul, reveni la fereastră şi văzu cum corpul lui Blaineley pluteşte deaspura apei. Câteva secunde... te-ai gândit vreodată cât de importante sunt aceste secunde? Da, acele momente în care realizezi că dacă lipsea aceea secundă, tu ai fi fost mort. În aceste momente pentru Moon secundele sunt numărate descrescător.

Nu stă mult pe gânduri, trage pe el o pereche de pantaloni trei sferturi şi o luă la fugă. Pe scări doamna Taison vede cât de grăbit e, se dă într-o parte, lăsându-l pe acesta să o ia la goană.

— Băiatul ăsta devine ciudat. Femeia începe să-şi scuture capul în timp ce urcă cu grijă treptele.

Presiune. Frică. Dorință. Corpul lui Blaineley este purtat de apă. Cea mai mare frică a sa, este apa. Nu ştie să înoate, întotdeauna i-a privit pe restul cum se distrează şi mereu se întreba, cum reuşesc? Cum de nu le este frică? Pentru ea e de ajuns un pas în această capcană, că tensiunea îi şi creşte. Ultimele ei clipe se scurg, viața se evaporă din ea. Dar... undeva acolo... speriat şi grăbit, Moon apare la timp.

Dacă ar putea vedea clepsidra morții, ar realiza că a ajuns fix când ultimele paticule de nisip urmau să se consume. Nu vorbim de moartea lui Blaineley, ci de a lui Moon. Destinul ştie cel mai bine ce urmează, el împreună cu viața citeşte soarta fiecăruia. Moon nu vrea să recunoască, s-a ataşat de Blaineley încă de seara trecută, de când a simțit puțină afecțiune. Moartea lui Blaineley, l-ar sparge, i-ar sfâşia inima, l-ar ucide odată cu ea.

Fără a mai sta pe gânduri se aruncă după fată. O prinde de mâini şi o aduce la pieptul său. E rece, simte asta. Nu datorită apei, datorită sufletului său cald, care vrea să părasească trupul.

— Blaineley! țipă spre ea, lovind-o uşor peste față. Nu răspunde. Să fi ajuns prea târziu? Să fie acesta sfârşitul feteu? Clepsidra să se fi înşelat?