Iubind în tăcere

Capitolul 41

Paşii lui Moon şi ai surorii lui se auzeau ca un ecou pe holurile pustii ale casei lor, amândoi simțindu-se ciudat din cauza liniştei. Locul pe care ei îl numeau ,,acasă", nu era tocmai locul în care erau învăluiți de acel sentiment de siguranță şi căldură. Din contră, era un loc rece şi pustiu. În acea casă nu auzeai des râsete, iar dacă se întâmpla să le auzi, nu erau cele mai sincere.

Moon simțea diferența încă de la intrarea în casă. Atunci când se gândeşte la apartamentul său, la Blaineley care-l aşteaptă zâmbitoare orice ar fi, deja simțea că vrea să iasă mai repede din vilă. Cu toate că aici are nişte condiții mult mai bune, nu ar da pentru nimic în lume liniştea din sufletul său în schimbul banilor. Nici lui nu-i venea să creadă că una ca asta e posibil, iar pentru asta strângea din dinți în timp ce îşi ținea sora de mână. Când devenise el un împătimit al sentimentelor? Până mai acum două luni urzea planurile pentru vacanța de vară care-l aştepta. Hotărâse încă din clasa a unsprezecea că nu va merge la facultate imediat după ce a termină liceul, avea de gând să se mai relaxeze un an acasă sau călătorind pe cine ştie unde.

Ziua în care părinții lui le-au spus de planurile pe care le au, a fost ziua în care ceva s-a spart în el. E schimbat față de atunci, din toate gândurile pe care le avusese după ceartă, îl regreta doar pe cel în care Blaineley ar fi dispărut dintr-o dată. Avea nervi pentru că planurile îi fuseseră anulate, iar părinții săi îi ordonau să facă ceva, lucru pe care-l ura. Poate că această distanțare de părinți l-a ajutat în mare parte, ei îl influențau cel mai mult, chiar dacă nu lăsa să se vadă.

Când Moon intra într-un conflict, hop părinții lui ştergeau cu buretele totul.

Când Moon lega prietenii cu nişte persoane pe care părinții lui nu le agreau, aceştea fie dispăreau, fie nu-i mai vorbeau. Printre persoanele dispărute, numărându-se şi Angel.

Soluția la toate aceste evenimente erau banii, ei dictau fiecare om. Oricât de loiali se arătau - sau iubitori - tot ajungeau să-şi arate punctul slab şi să dispară. De asta Moon ura să aibă mulți prieteni. Pur şi simplu îi venea să urle când era părăsit de cei în care pusese puțină încredere. Acum, doar Henry e singurul său prieten... de fapt, singurul care îi e mai mereu alături. Prietenia nu înseamnă prezență fizică, ci sufletească, iar Moon alesese să nu mai aibă încredere în restul. Era cunoscut în multe grupuri şi mai ieşea cu alte persoane, dar asta doar pentru o scurtă perioadă. În mare parte, caracterul său şi firea complicată îi îndepărta pe restul, dar restul nu ştiau că fix aceste defecte erau testul lor de încredere. Până acum, o singură persoană i-a rezistat... Blaineley.

Cum să-şi mai dorească s-o omoare? Sau să-i facă rău? Cum să poarte acea ranchiună, când ea s-a întors mereu înapoi şi l-a consolat? Afecțiunea pe care i-o transmitea, era ceva intens pentru el. Şi asta pentru o persoană care nu vorbeşte, care nu-şi poate spune durerea legată de ce simte. Dar care în ciuda acestor lucruri, nu se dă înapoi din a fi bună. Ea reuşise să-i treacă testul, acum era rândul lui s-o țină aproape.

— Moon, o să mai vii cu Blaineley aici?

Beth îl privi de jos şi se opri, captându-i atenția fratelui său. Acesta zâmbi stins, aducându-şi aminte de cât de fericită era în perioada şederii ei în apartament. Acum urma să se reîntoarcă în monotonia zilnică şi în centrul nepăsării celorlalți.

— Nu garantez, dar sigur o să te iau pe la noi.

Pentru el şi Blaineley, această casă era un teren minat. Alături de părinții lor, Moon ar fi trebuit să adopte din nou acea stare egoistă şi plină de sine. Trebuia să pară plictisit de prezența lui Blaineley, şi de orice ar fi putut ea să pățească. Altfel, mama lui ar fi luat măsuri, Moon nu trecuse peste convorbirea dintre el şi doamna Taison. Avusese un moment de vulnerabilitate, pe care femeia i-l remarcase precis. Cu cât mai discret şi ascuns, cu atât mai bine. Dacă tot găsise ce dorea, nu era nevoie de laude sau demonstrații, îi era de ajuns tot ce simte.