Iubind în tăcere

Capitolul 80

Vin momente în care durerea e tot ce poți simți. Momente în care ea îți urlă în ureche că e mult mai puternică decât tine. Are trecut în palmă de câte ori te-a chinuit și de câte ori tu te-ai ridicat mai puternic decât ultima oară. Știe că în tine aveai adăpostită multă putere și a așteptat, a așteptat până când a simțit că începi să tremuri atunci când pășești. Ți-a urmărit fiecare pas și, ocazional, te-am mai doborât pentru ca tu să nu uiți că, totuși, ea există. Ea ia forma oamenilor pe care îi iubim, lucrurilor pe care ni le dorim și viselor la care aspirăm atât de puternic.

Ea ne poate învinge dacă noi îi permitem s-o facă. Putem și câștiga, dar asta nu înseamnă că nu vom rămâne cu urme. Exact, urme care să ne urmeze la fiecare pas, să ne aducă clar aminte că ea va deține mereu o mică parte de control asupra trupului nostru, a minții și a sufletului nostru. Știu, ai vrea să fugi, ai vrea să urli, ai vrea să scapi cât mai repede posibil, dar nu ai voie. Nu-ți poți da voie să renunți.

Când ești la pământ, te implor, gândește-te din nou care e scopul pentru care te-ai ridicat atunci când ai fost doborât prima dată. Strânge din dinți și continuă să lupți, ai voie să te târăști, dar nu ai voie să renunți.

*

De ce ea continuase să lupte? Întrebarea o bulversă pe Blaineley, făcându-i lacrimile să curgă neîncetat în timp ce privea către geamul care o separa de persoana pentru care ar fi putut jura că nu o va vedea niciodată căzută. Ar fi preferat să simtă ea acea durere fizică prin care el trecea, decât să-l privească neputincioasă. Se afla conectat la multe aparate, care, din câte se părea, îl țineau în viață. Chipul nu părea să fie al lui, era umflat și plin de vânătăi, probabil dacă ar fi deschis ochii, nu ar fi putut vedea bine.

Stătea acolo de două zile, îmbrăcase niște haine aduse de Radika și aștepta, neștiind cum și când luna apărea pe cer... sau când dispărea.

V-aș fi luat puțin din durere fiecăruia, numai să nu văd imaginile astea iar și iar. Aș fi murit pentru fiecare în parte, decât să simt cum mă chinui să stau în viață știindu-mă moartă în interior, gândi în timp ce își trase nasul. Era sătulă să vadă durere, ar fi dat orice ca ea să fie cea de acolo în momentele alea când în mintea ei se repetau la nesfârșit imagini din ziua când părinții ei fuseseră uciși, când locul pe care îl numea acasă arsese cu unchiul ei în interior și Moon înconjurat de sânge. În capul pieptului avea atât de multă presiune încât simțea că în curând inima îi va exploda. Și nu, n-ar fi deranjat-o să-și vadă inima explodând, ar fi suportat orice tip de durere, numai ca Moon să deschidă ochii și să-i mai zâmbească măcar o dată.

Aceea era limita ei, nu mai putea să vadă cum oameni dragi dispar de lângă ea. De ce ea rămânea în viață, iar ei erau nevoiți să sufere? De ce nu puteau lucrurile să meargă pur și simplu bine? Cercul de suferință care o înconjura părea că nu se va sfârși vreodată. Era predestinată acelui chin, de a-i vedea pe cei dragi cum dispar fără să poată facă nimic.

Își lipi pumnii de geam, lovind încet, aștepta orice mișcare din partea lui. Oricât de mică, ceva care să-i dea speranța că va fi bine.

Trezește-te, o să facem totul așa cum vrei tu. Numai deschide ochii, nu-mi poți face asta, nu și tu.

Plângea în hohote, gândindu-se că și dacă i-ar fi cerut să meargă la capăt de lume, ar fi făcut-o. Despre asta era vorba atunci când ții cu adevărat la o persoană? Eși capabil să înfrunți și să faci orice pentru acel om, indiferent că uneori mai trebuie să mai apară și câte un strop de durere.

Trezește-te, te implor.

— Niciodată nu am simțit că lumea din jurul meu se prăbușește, cel puțin nu ca acum.