Iubind în tăcere

Capitolul 66

Când eu țipam, tuturor le plăcea să râdă.

Când eu cădeam, tuturor le plăcea să râdă.

Când eu plângeam, tuturor le plăcea să râdă.

Când m-am ridicat, brusc, tuturor le venea să plângă...

Cei doi urcau atenți treptele scărilor, sunetul paşilor, propagându-se asemenea unui ecou. Blaineley îl privea din spate pe Henry şi putea să jure că devenise extrem de încordat. Nu avea idee ce urma să vadă, cert era că, până la urmă, şi corăbiile lui Violet se scufundaseră. La al treilea etaj al blocului, Henry se opri şi medită câteva secunde în fața unei uşi pe care scria numărul treisprezece. Expiră înfrânt şi se scotoci prin buzunare, scoțând o cheie. Privi în spate cătrea ea şi deschise uşa din două mişcări simple. O lăsă pe Blaineley să intre prima, inițial, ochii săi pierzându-se pe pereții de un alb imaculat. Garsoniera era simplă, intraseră pe un holuleț, iar în față avea privire către o bucătărie, sau, mai bine zis, către o masă din lemn şi două scaune. Nu era un lux, dar era de ajuns să poți prinde ziua de mâine. Henry se grăbise către masă, unde lăsă plasele, apoi luă o parte din conținut, pe care îl băgă într-un mini-frigider aflat într-un colț de cameră. Blaineley venise mai aproape de el, acum având privirea către două noptiere lipite de perete şi un aragaz aflat la câțiva metri.

— Scuze dacă de deranj, începuse Henry după ce goli plasele.

Blaineley îi făcuse semn că totul e OK şi mai dădu un ocol cu privirea încăperii. Se simțea sufocată, fără să-şi dea seama de ce. Dar avea bănuieli că emoțiile de a o revedea pe Violet erau de vină, indiferent cât de mult rău îi făcuse, suferința nu e o soartă pe care i-ar dori-o cuiva. Asta era lumea în care trăiau, întotdeauna se aşteptase să se ajungă şi la partea asta. Violet făcuse mult rău, nu numai ei, ci multor persoane. Pe când Henry avusese multe momente în care dăduse dovadă de umanitate - exceptând momentul în care aproape profitase de ea - , până şi Moon arătase că avea acea parte umană, dar Violet? Ea avusese tot timpul aceeaşi atitudine: ura şi răutate o coordonaseră.

Într-un timp o înțelesese, era cu adevărat urât să vezi cum cel pe care îl iubeşti, devine brusc interesat de alta. Iar acea persoană e fix cea pe care ea o urâse atât de mult. La cum îi cunoştea pe ea şi pe Moon, ea sigur nu acceptase situația, iar el se asigurase s-o îndepărteze de el. Numai că în ecuația asta e o problemă care poartă numele de Henry. Lui Blaineley îi era suficient să-l privească, ca să realizeze că Violet nu-i era tocmai indiferentă.

Îl atinse pe umăr când liniştea devenise prea intensă, iar el tresări şi o privi cu ochii trişti.

— Blaineley, înainte să mergem, vreau doar să clarificăm o chestie. Pentru că nu numai grija față de Violet mă macină.

Fata înghiți în sec şi făcuse un pas în spate, ştia că se va ajunge şi la asta.

— Ştiu că ți-e greu. N-ai idee cum ne-a fost tuturor, mie cu ea, spuse şi făcuse semn spre o uşa şi lui, accentuă ultimul cuvânt şi îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă corp. Ce vreau să-ți spun e că nu a dus-o aşa cum lumea a mediatizat totul. A rămas exact ca un pustnic, aproape un an dacă a vorbit cu altcineva în afară de mine.

Blaineley înghițise în sec, ea nu vorbise cu nimeni de ani întregi, dar nu putea spune că e uşor pentru cineva să facă această schimbare. Tăcerea pare o alegere simplă şi uşor de realizat, când, de fapt, tăcerea e o greutate apăsătoare, față de tot. O greutate pe care te obişnuieşti s-o cari la un moment dat.

— Vreau doar să-ți pun o întrebare şi, te rog, fii sinceră. Rămâne între noi, îi ceru după alte momente pe care le petrecură în tăcere.

Blaineley privea podeaua, în timp ce bătăile inimii îi creşteau cu fiecare minut.