Iubind în tăcere

Capitolul 42

Era trecut de miezul nopții, iar Moon încă nu ajunsese acasă. Practic era ziua lui şi el lipsea. Supărată de faptul că nu ştiuse data sa de naştere şi nu-i cumpărase niciun cadou, profitase de plecarea lui şi mersese la o nouă sesiune de cumpărături. Însă graba ei de a se întoarce mai repede acasă fusese în zadar. De aproape o oră continua să-l aştepte, împreună cu mica ei ,,surpriză". Inițial planul fusese altul: Moon ar fi venit acasă, s-ar fi culcat, iar ea l-ar fi trezit când ceasul arăta miezul nopții pentru a-l surprinde.

Privea tortul de pe masă nostalgică, avusese mare noroc să găsească blaturile de tort gata făcute. Magazinul de peste stradă începuse să nu mai fie aprovizionat, cât de curând urma să fie închis. Patroana mai vindea diferite alimente care nu expiraseră şi care ei nu-i foloseau, fiind într-o cantitate mult prea mare sau neplăcându-i. Lumânările în forme de numere parcă aşteptau să fie aprinse. Tortul era de ciocolată, Blaineley reuşise să scrie un frumos ,,La mulți ani" şi îl decorase cum putuse mai bine. Arăta bine, cel puțin ea aşa îl vedea. Şi gestul avea importanța sa până la urmă? Dar, cu toate astea, ea se temea că nu o să-i placă sau că va adopta din nou acea atitudine urâtă, reproşându-i că el nu-şi serbează ziua. Gândul că ar putea veni din nou beat cu Henry şi Violet, îi tot dădea bătăi de cap. Sigur n-ar fi putut s-o privească pe Violet într-un mod prea frumos, mai ales după ce îi făcuse.

Telefonul o anunțase că a primit un mesaj, se ridică de pe scaun, târându-şi picioarele după ea. Starea de moliciune trecuse la vederea mesajului primit de la Moon.

Moon: sper că nu dormi. Am uitat să-mi iau cheile :X

Zâmbi cu toată gura şi îi răspunse.

Blaineley: Nu dorm

Moon: perfect! Ajung şi eu imediat

Blaineley: Te aştept

În momente ca astea, îi putea vedea rânjetul. Lăsă telefonul la locul său când nu-i mai răspunse şi o idee îi răsări în minte. Se grăbi înapoi în bucătărie, aproape alunecând pe parchetul lucios, şi aprinsese cu ajutorul unui chibrit cele două lumânări. Luase cu grijă tortul în mână şi înaintă spre uşa de la intrare. Se uită pe vizor, mulțumind cerului că becurile de la etajul lor şi cel de jos mergeau, asta îi făcea mai uşoară misiunea de a-l recunoaşte pe Moon.

Nu-şi putea şterge zâmbetul de pe față. Cine ştie ce credea? În mesaje nu-i urase la mulți ani şi sigur nu avea de gând să-i spună asta. Dacă-l va vedea dezamăgit sau supărat, sigur surpriza ei îl va ajuta să-şi ridice moralul.

Cum să uit tocmai de tine? se întrebă, privind pe vizor când auzi nişte paşi grei cum urcă scările. După felul lent, dar apăsat îşi dăduse seama că e el, dar dorise să fie sută la sută sigură. Aşa că privi pe vizor până când silueta lui Moon începuse să urce treptele spre uşa lor. Îl studiase fugitiv, după expresia feței realizase că e obosit. Blaineley aşteptase până când îl văzu ajuns la jumătatea drumului. Întredeschise uşa cu grijă pentru a nu se stinge o lumânare, ascultând sunetul paşilor care deveniseră mai rapizi.

Blaineley expiră cu putere, încercând să scape de emoții şi deschise larg uşa. Moon îşi trecea degetele prin păr când observă cum uşa se deschide încet, lăsând la vedere o Blaineley zâmbăreață cu un tort în mâini. Se opri brusc, la fel şi bătăile inimii sale. Blaineley mimă un la mulți ani şi zâmbi larg, provocându-i o senzație ciudată lui Moon.

Moon se apropie încet de ea, îşi coborî privirea asupra tortului, gândindu-se ca nu cumva totul să fie o iluzie pe care el o are din cauza oboselii. Întinsă mâna, atingându-i fin obrazul lui Blaineley. Nu e o iluzie.