Iubind în tăcere

Capitolul 54 - partea I

Înainte cu 24 de ore

Moon păşea temător pe aleea din fața casei sale. Timpul i se scurgea printre degete fără să realizeze. Era sfârşitul verii, dar şi a sufletului său care reuşise, după atâta timp, să cunoască lumina, dar cel mai important: fericirea. În curând avea să fie din nou un mort în corpul unui demon nestăvilit. Asta dacă nu cădea pradă tuturor loviturilor care-l bombardau. Căzuse în această luptă, pierduse meciul, era deja prea târziu pentru o revanşă. Şi făcea toate astea pentru ea. În mintea lui nu mai rămăsese niciun colțişor liber pentru a se îngriji de propria-i viață. Totul se învârtea în jurul ei şi al fericirii sale. Nu realizase când tristețea lui începuse să-l afecteze, când lacrimile ei începuseră să-l doară pentru că nu le putea opri, decât înmulți. Cert era că senzația de sufocare apărea mereu când ea era doborâtă de restul. Iar el? El rămăsese un simplu spectator la asemnea imagini, picioarele sale prindeau rădăcini şi nu se putea mişca. Era ceva care îl ținea în continuare strâmtorat în lumea lui lipsită de sentimente şi rece.

Deschise uşa vilei ezitant, chinuindu-se să păstreze întreaga linişte pe care o avea în interior.

— La fix.

Auzi o voce dincolo de uşă şi silueta mamei sale apăruse în fața lui. Privi în părți. Devenise brusc foarte neliniştit.

— Îmi place când eşti punctual.

- Să terminăm odată cu asta, gata cu jocurile, spuse uşor nervos şi înaintă spre living.

Zgomotul pe care tocurile mamei sale le scotea era foarte enervant, iar asta nu era nimic. În general ura fetele care purtau tocuri, nu avea nimic împotriva lor, dar auzind mereu acel sunet ascuțit, prinsese o ură asupra tocurilor. Tot ceea ce însemna eleganță exagerată era insuportabil. Starea pe care o simțea alături de o astfel de femeie era: slăbiciune, neîncredere în propriile puteri. Simplitatea devenise ceva râvnit între oameni şi greu de găsit, iar cu toate că orice prieten spusese că poartă aceeaşi ură fandoselilor; tot ar fi dat o fată simplă pe o pereche de picioare jumătate dezgolite de fustă.

De asta se simțea şi aşa bine alături de Blaineley, cu toate că el era răutăcios, nu încercase nici măcar un moment să iasă în evidență schimbându-se. Ea era fata care prin simplitatea ei atrăgea, iar când venea vorba de un eveniment aduna doar complimente şi ochi uimiți. Cel puțin ăsta era efectul pe care îl avea asupra lui.

— Nu cred că ar fi ceva de explicat, ştii ce ai de făcut. Ai adus...

Nu terminase fraza pentru că Moon îi aruncă hârtiile pe una din canapele. Pe fața femeii se întrezări un zâmbet larg.

— Vezi? N-a fost atât de greu.

Strânse din dinți. Era mama lui, dar nu-l cunoştea nici pe jumătate ca să-nțeleagă ce e cu adevărat greu pentru el.

— Dar m-ai uimit cu cerințele tale. Eu care grăbisem totul pentru tine.

Expiră zgomotos şi îşi dădu cu mâinile în păr. Mama lui grăbise întreg procesul, iar zilele astea cei doi ar fi trebuit să se căsătorească.

Pentru un moment şi-o imagină pe Blaineley purtând o rochie albă şi păşind încrezătoare spre el. Era una din cele mai frumoase imagini, iar asta îl făcuse să zâmbească. Dar el ştia cel mai bine că odată legați printr-un act lucrurile nu aveau să decurgă bine.

— Nu-mi pasă, continuă şi îşi afundă mâinile în buzunare. Ştii la ce oră trebuie să vii şi ce să spui? întrebă în timp ce se-ndrepta spre uşă.

— N-am nevoie de un scenariu, afirmă sigură pe ea şi analiză semnăturile fetei.

— Te-ai gândit vreodată că lucrurile puteau fi mai simple? îi adresă întrebarea, oprindu-se față în față cu uşa de lemn.