Iubind în tăcere

Capitolul 60

Îşi lipise fruntea de geam şi continuă să se gândească la ce urma. Cu toate că ura New York-ul, nici Miami nu i se mai părea un oraş aşa ,,comfortabil". Nu după tot ce se întâmplase acolo. În realitate, incomfortul îi era cauzat de prezența lui Moon acolo. Mai ales că nu ştia cun să reacționeze în fața lui. În tot timpul care trecuse, el a avut să se tot schimbe, iar asta fie era o veste bună, fie un dezastru. Ceva îi dicta că se ca confrunta cu a doua variantă.

E imposibil, dacă nu ar fi festivalul, nu aş fi plecat, îşi spuse şi începu să-şi înfăşoare o şuviță de păr în jurul degetului arătător. Iarna se apropia, aşa că era timpul ca, colecțiile toamnă-iarnă să se prezinte. Cea mai mare absuriditate în situația aceea, era că în cei patru de când lucra nu mai fusese chemată. Ea trimitea schițele cu detaliile necesare, iar, mai târziu, aştepta mail-uri de la angajați cu micile probleme care au apărut dintr-o dată sau cu vreo neclaritate. Mai nou, firma ar fi angajat pe altcineva care se ocupă de modele, iar echipa lui nu acceptă să-şi piardă timpul în fața unui leptop. Fapt destul de deranjant pentru ea, având în vedere munca pe care o pleda şi nopțile pierdute în favoarea lucrului. Singurul aspect pozitiv era că se poate ocupa personal de acele detalii pe care ea le mai găsea nelalocul lor sau necorectate. În rest, presiunea de a se ştii în acelaşi oraş cu el, era printre cele mai îngrijorătoare lucruri. Scopul plecării mele sunt afacerile, continuă cu aceeaşi expresie îngândurată. Totul va fi bine.

— Hei, Blaineley.

La auzul numelui său îşi întoarse privirea, întâlnindu-l pe Dylan. Acesta avea un zâmbet uriaş pe față, emanând doar optimist. Îl analiză preț de o clipă apoi întoarse capul, avionul avea să decoleze în câteva minute. Zâmbetul lui Dylan păli, credea că îi va putea atrage atenția măcar câteva secunde şi va reuşi să-i fure un zâmbet. Lăsă la o parte discomfortul simțit de reacția ei şi se aşeză lângă ea.

— Se pare că soarta ne vrea împreună chiar şi acum, începuse, dar fără reacție căci Blaineley se concentra asupra peisajului.

Îşi strânse pumnii pe lângă corp şi înghițise în sec. Era aşa de greu să se apropie de ea, iar scopul lui îi punea mici piedici.

—Într-un fel, cred că e interesantă viață când nu vrei să vorbeşti. Adică eşti mereu acolo, poți să asculți fără să dai sfaturi şi să laşi persoana în cauză să realizeze care e greşeala. Eşti perfectă pentru cei care tot ce-şi doresc e să fie ascultați sau puțină, dar puțină, linişte.

Eram perfectă pentru el, deci, îşi spuse proptindu-şi capul în palmă şi privindu-l cu, capul ochiului. Dylan luă asta drept un semn bun şi continuă.

— Ştii, în comparație cu multe persoane am avut o viață frumoasă. Şi încă am una, dar simt lipsa anumitor lucruri. Bine, greşesc, vreau să am parte de acele lucruri. Cu toate că nu aş avea nevoie de tăcere, sigur i-aş putea găsi şi ei sensul la un moment dat.

Să-i găseşti sensul? se întrebă şi întoarse capul spre el. Era din ce în ce mai derutată, iar Dylan continua să-i ia fiecare reacție drept un semn bun, când tot ce făcea era să se afunde mai tare decât era deja. Cuvintele pe care el le spunea, deja începuseră să-i deschidă o rană adâncă. Fir cu fir, amintirile continuau să iasă. În ciuda aspectelor pozitive despre care el vorbea, ea se simțea atacată. Ea şi tăcerea ei atât de îndelungată. Ultima oară când cineva abordase cu atâta ardoare acest aspect, primise o lovitură zdravană de la unchiul său. Ştia că greşeşte, dar mereu simțise că tăcerea ei era o calitate şi un defect. O calitate pentru că reuşea să scape de ciudați, iar un defect pentru că tocmai ea era cel mai sensibil punct pe care îl deținea. Din tonul şi privirea lui Dylan putea să simtă atacul, de aceea nu era destul de receptivă. În cea mai mare parte a momentelor petrecute alături de el, ea nu se simțea tocmai bine în apropierea lui.