Iubind în tăcere

Capitolul 38

Blaineley îşi trase mâna din ale sale şi îi mângâie obrazul atent. Ştia cât de multe îi cerea şi ce greu era pentru el. O luptă interioară nu-i prea uşor de sus, poate într-o zi nu va mai vrea să-şi urle durerea, ci sentimentele. Ea simțea asta. Simțea nevoia ca la fiecare ceartă să-şi pregătească un arsenal de cuvinte şi să-l atace. Însă totul o oprea... promisiunea ei era mai presus de sentimente în acele momente.

Totul era mai presus de jurăminte. Lăsând asta într-o parte, ea se temea. Se temea că el nu ar simți la fel şi că o va respinge. Dacă înțelesese ceva despre Moon era că, el era străin de orice sentiment care se înrudea cu iubirea, iar ea putea să vadă asta doar privindu-l. O astfel de înstrăinare îl conducea spre teamă. Teama că se simte nu-i real sau nu e sigur, asta ar fi dus la un refuz categoric.

De aceea îi cerea fapte, nu cuvinte. Uitase sensul acelor cuvinte, care pe om îl fac aşa fericit: ,,iartă-mă", ,,te rog", ,,mulțumesc" şi într-un final ,,te iubesc". Pronunțate de Moon, o făceau să simtă ceva, dar nu la fel de puternic pe cât o făceau faptele. Doar ele îi mai dovedeau ce e de fapt omul.

Uneori, când îl privesc în ochi, aş vrea să-i iau toată durerea, îşi spuse, conştientizând că Moon nu era pe deplin împăcat. Pentru că ştia. Realiza la fel ca ea, în aceste momente de linişte, că vor ajunge şi la momente grele.

Moon se cunoştea pe el.

Blaineley îl cunoştea pe Moon, dar pe ea mai puțin.

Închisă atâta timp în propriul suflet, nu avea idee când mintea ei va răzbi şi va vrea să-l îndepărteze pe Moon. Durerea şi suferința au şi ele o limită, nu pot fi suportate prea mult şi de oricine. Oricât de puternică era sufleteşte, ştia că va veni punctul de satuarație.

Amândoi o ştiau.

— Uneori încerc, chiar încerc, dar nu ştiu... nu mă pot schimba. Creierul meu acționează, la fel şi corpul.

Moon îşi lăsă privirea în jos, multe lucruri ajungeau să-l enerveze. Reacțiile lui la nervi nu mai erau gândite. Asta îl strica cel mai tare. Nu dobândise control asupra sa. Blaineley îi zâmbi, luându-şi mâna de pe obrazul său şi ducând-o spre inima. Numai ea era cheia schimbării acum, trebuia să demoleze întreg zidul construit în jurul ei şi să aibă încredere.

Sub atingerea ei simțea cât de tare poate sâ bată, închise ochii şi înghiți în sec. Moon îşi aşeză mâna peste a ei şi o strânsă.

— Nu era aşa înainte. Uneori credeam că nu mai am o inimă. Spuse, simțindu-se înconjurat.

Începuse să se schimbe drastic, el  nu era sentimentalist. Nu vorbea despre trecut, prefera să-l uite în cel mai bun caz. Trecutul fusese cel care-l schimbase atât de mult, răceala şi indiferența celor din jur îl îngreunase. Era singur, chiar dacă erau zile în care foarte multă lume îl înconjura. Lipsit de iubire, căldură părintească, alesese nişte căi greşite.

Până la urmă cine îndurase mai mult:

Cea care dusese lipsă de prezență celor pe care el îi simțea absenți?

Sau cel care uitase ce e aia afecțiune?

Amândoi îşi întoarseră capetele când se auziră acele râsete din camera alăturată. Blaineley zâmbi spre Moon şi îi făcu un semn scurt din cap, acesta înțelesese mesajul şi o prinse de mânâ, ieşind împreună din cameră. Intraseră supărați şi apăsați de atâtea întâmplări, iar acum se comportau de parcă nimic nu se întâmplase. Asta contura frumosul în relația lor, oricât de mult greşeau, nu renunțau la ei. Nu renunțau la ce începuse să reprezinte cu adevărat viața pentru ei.