Iubind în tăcere

Capitolul 22

Lacrimile sunt asemenea unor note muzicale, pe obrajii noştri s-au compus milioane de cântece. Păcat că nu avem atenția necesară pentru a le auzi sau ochii pentru a le vedea.

Şi-au spus că iubirea e cel mai frumos sentiment simțit vreodată, dar de ce nu au spus că în spatele tuturor zâmbetelor stau valuri de suferință. Luptăm că să iubim şi iubim să luptăm. Greu de înțeles aceste cuvinte, iubim să luptăm pentru ceva care ne aduce câteva secunde de fericire şi în rest doar amărăciune în suflet. Purtăm mari războaie cu aşa multă lume şi toate astea pentru o singură persoană.

Cine e mai exact acea persoană? Demonul cu față de înger sau îngerul cu aripi tăiate de monştrii care obinuiesc să ne calce pe urme. Iubim demonul fără să ştim ce ascunde, urâm îngerul şi îi aducem durere în plus fix când aripile încep să i se vindece. Dar oare privim vreodată în ansamblu situația?

Demonul a fost mai întâi un înger, însă cineva l-a rănit de ajuns de tare că el să se transforme. Îngerul a fost pedepsit să i se taie aripile după greşelile făcute de alții. Astfel amândoi au ajuns cu diferite înfățişări: demonul - frumos şi dulce; îngerul- retras şi fricos.

Ceva foarte complicat din punct de vedere al formării, căci în privința alegerii, prea puțin văd urâtul ca fiind frumos. Aşa ajungem răniți, noi singuri ne întindem mâinile spre distrugere, crezând că totul va fi bine. Cădem pradă altor mâini ale căror răni devin invizibile în fața ochilor noştri puruficați de frumusețea chipului fals. Într-un final ajungând una cu pământul sau transformați în astfel de demoni mâncători de suflete.

Pornim pe drum naivi şi plini de speranțe, iar la mijlocul drumul ne facem timp pentru a ne privi.

Greşeala se află în continuare la noi. Nu datorită naivitații, din greşeli au luat naştere lucruri mari, ci din cauza nepăsării față de alții. Dacă am îngriji rănile demonului, poate că am ajunge distruşi de ura lui, dar ce e mai frunos decât să te ştii distrus împreună cu cel pe care ajungi să-l iubeşti?

Nu e nevoie de lumină pentru a vedea calea, e nevoie de întuneric pentru a o simți. Nu suntem conştienți că trecem zilnic peste atâtea suflete frânte. Nu trebuie să le vezi aripile ca să înțelegi, ochii îți vor arăta mai mult decât orice pană căzută.

Nu ne pasă, de asta ajungem să suferim după demoni. Îngeri se răresc sau stau ascunşi de răutăți... stau ascunşi de demoni, fără să ştie că ei reprezintă vindecarea lor. Îşi caută piesa de puzzle şi aleg să se mai frângă puțin pentru a se potrivi.

În lumea nostră, însă, există diferențe totale legate de suflet. Blaineley ar fi un exemplu, ea a ales să se distrugă, dar nu pentru cineva considerat ,,potrivit" , ci pe Moon, unul din demoni.

Ea e diferită.

El e diferit.

El a început să-şi dorească schimbarea.

Ea a ajuns să poarte în suflet o bombă gata să explodeze.

Oricâte lacrimi ar vărsa, nu-l poate lăsa. Îi e teamă de iubire, ură părea a fi un sentiment mai simplu de cărat în spate.

Se iubeau, dar le era frică. Moon îi demonstrase de foarte multe ori că îi poartă ranchiună. Ea era întotdeauna ținta glumelor lui nesărate şi a batjocorii. Asta o făcea specială? Ea era singura criticată... doar ea.

Moon chiar crezuse că nu va mai vedea vreodată acei ochii albaştri odată cu terminarea liceului, dar soarta a ținut să nu-i îndepărteze. I-a adus din nou împreună, acum e de datoria lor să aibe grijă unul de celălalt.

În întunericul nopții se vedea întinsă de-a lungul patului o siluetă... era Moon. Cu mâinile sub cap, privea fascinat tavanul camerei sale. Separat de Blaineley trupeşte, însă sufleteşte era alături de ea.