Iubind în tăcere

Capitolul 75

Și poate îți e greu să accepți că oamenii se mai schimbă și că nu poți face ca unele lucruri să fie din nou ca la început. Ce rămâne în jurul tău când nimic nu mai poate fi ca înainte? Exact, tăcere. Liniștea care adăpostește o furtună periculoasă. Uneori necesară, alteori distructivă. Trecuse aproape o lună, o nenorocită de lună în care ea îl tratase cu spatele, nu-l privise nici măcar o secundă în ochi. Iar pentru asta se simțea vinovat, secretul său se aflase până la urmă și se întâmplase ceea ce temea mai tare că va urma, Blaineley îl considera invizibil.

Intra în liniște la el în birou, își lăsa schițele, apoi ieșea de parcă nimeni nu s-ar fi aflat acolo. Nici nu se sinchisea să se mai uite în ochii săi, măcar pentru o secundă. Parcă un schimb de roluri se produsese între ei, acum Blaineley era cea nepăsătoare, cea care nu mai avea răbdare sau resurse necesare ca să ierte și să meargă mai departe, iar Moon? Moon ar fi dat orice ca ea să-l mai privească odată în felul ei călduros și blând. Cum tot auzea în jurul său, vei ajunge să apreciezi ceea ce ai avut după ce ai pierdut acel ceva. Când s-a terminat cu afecțiunea și interesul. Când în locul îmbrățișărilor, a săruturilor și a privilor intervine indiferența, care te seacă atât de tare pe interior. Ajungi asemenea unui bolnav, care nu mai știe nici măcar să supraviețuiască, dar să existe?

La naiba! Aproape că urlă ceva în interiorul său în timp ce stătea în fața firmei. O dăduse cu adevărat în bară. Dar de ce se plângea acum? Nu el vrusese asta? Nu el fusese cel care plecase și scrisese acel mesaj? Fusese altcineva? Căci pentru câteva momente ar fi dat orice să se întoarcă în ziua aia și să nu facă nimic, nici măcar să nu se apropie de Blaineley, acum ea se comporta exact cum el meritase din totdeauna. Era rece și indiferentă, asemenea unui cub de gheața. Asta parcă și voia în tot acest timp, ca pe ea să n-o mai intereseze și să-l uite, dar de ce acum îi este atât de greu?

Strângea din ochii, atât de tare a reușit să-i pătrundă în suflet că nu mai reușește s-o scoată. Totul începuse să fie despre ea, ziua, noaptea, luna, stelele. TOTUL. Dar acum ea nu mai era, iar el simțea că se sufocă pentru alegerile sale. Nici distanța nu-l făcuse să simtă toate astea. Motivul? Atunci era sigur că ea încă era pentru el, încă îl mai iubea și îl mai voia. Uneori e mai bine să-ți știi iubirea departe, dar având aceleași sentimente, decât să fie lângă tine rece și lipsită de culoare.

Cine nu înțelesese sau nu simțise vreodată, iubirea era o armă care se juca cu tne, niciodată tu cu ea. Puteai avea impresia că o faci, însă realitatea era alta. Cu totul alta.

Se întoarse pe călcâie când auzise pași în urma sa. Sperase că va fi ea și intr-adevăr era ea, dar nu singură. Pieptul i se strânse când îl văzu pe Dylan, ținând-o de braț, in spatele lor apărând Radika, Lester și Henry. Până atunci niciodată nu-l încercase starea aia de neliniște, parcă urma să fie dus la spânzurătoare. Și asta ar fi fost ceva mai bun decât imaginea asta odioasă.

— Blaineley, apucă să șoptească, dar fata privea asfaltul.

Nu-mi face asta, te implor. Făcu un pas înainte, apoi altul, urmat de încă unul. Și continuă așa până când mâinile sale puternice o traseră de lângă Dylan, și aduseră mai aproape de ea. În continuare ochii ei refuzau să-l privească, într-un moment de disperare, acesta începu s-o zgâlțâie, strângând din dinți.

— Nu-mi face asta, Blaineley, nu poți.

Încerca să se agațe de cel mai mic fir de speranță, dar tot nu reușea să găsească ceva. Blaineley devenise asemenea unei statui din piatră, iar vinovatul era el.

Moon îngenunche în fața ei, strângându-i genunchii la piept. Genunchii pe care ei îi banadajase cu grijă până nu demult, atunci regreta totul. Fiecare moment în care pe fața ei apăruse o lacrimă datorita lui. Acele momente nu se vor mai întoarce, realiza cât de mult ea luptase pentru el, câte îi iertase și de câte ori alesese să rămână. O pierdea, acum era mai clar ca niciodată, o pierdea.