Iubind în tăcere

Capitolul 82 - partea a II-a

Moon

E întuneric.

Asta e tot ce mă-nconjoară chiar acum, întuneric și răcoare. Vreau să scap, vreau să fug, vreau să urlu, dar nu reușesc niciuna din cele trei. Pot numai să privesc, am o durere puternică în piept și ochii grei. Dacă nu aș mai fi simțit durerea asta, nu aș fi știut de unde vine și de ce, însă e durerea pe care am înfruntat-o în ultimii patru ani. Durerea pe care nu am reușit s-o înfrâng și care mi-a luat totul. O durere cu ochii albaștri și pielea albă.

Exact. E vorba de ea.

Ea, cea pe care nu am putut s-o dau la o parte, oricât de tare am încercat.

Ea, cea care mi-a arătat ce înseamnă să fii puternic.

Ea, cea care m-a învățat să apreciez mai mult ziua de mâine.

Ea... cea care a distrus fiecare parte din cel care mi-am dorit să par.

Ea e Blaineley.

Niciodată nu am înțeles cât de puternică poate fi conexiunea noastră, dar știu sigur că durerea asta nu face altceva decât să mă anunțe că ceva s-a întâmplat sau urmează să se întâmple.

M-a durut atunci când unchiul ei o agresa.

M-a durut atunci când am izgonit-o.

M-a durut de fiecare dată când a plecat de lângă mine.

M-a durut și o să mă doară cât timp pe chipul ei vor mai fi lacrimi.

Orice, pot trece peste orice, dar nu mai pot să o mai văd suferind. Nu mai vreau să știu că se află undeva singură, iar eu nu pot fi lângă ea. De aceea nu mă voi da bătut, dacă asta e moartea... un vid, atunci nu accept să mor. Un singur motiv m-ar face să accept această înfrângere.

Iar motivul e ea.

Dacă ea mi-ar cere asta, aș accepta, fiindcă fără ea, totul e întunecat oriunde m-aș afla. Sunt mort de patru ani încoace și asta pentru că ea nu a fost acolo.

La început nu am crezut că va fi atât de greu, dar durerea asta a început să mă acapereze și totul și-a pierdut din culoare. Să ajungi să ții atât de mult la o persoană, încât să simțit că nu mai poți respira când nu e acolo, cine ar fi crezut? Iubirea e chiar cea mai mare pedeapsă pe care o poți primi, mai ales atunci când iubești, dar nu poți avea lângă tine persoana iubită.

Lester avea dreptate, am fost un laș. Nu am știut să lupt și nici să apăr. Acum risc să pierd totul, iar ea va rămâne singură. Gândul de a o lăsa așa, mă face să-mi doresc să rup aceste lanțuri invizibile care parcă se strâng în jurul meu și nu mă lasă să fac nimic. Vreau să ies de-aici, vreau să mă lupt în continuare și nicidecum să renunț. Nu acum.

Eu nu sunt un pierzător. Sunt un laș care de-abia acum, în întunericul ăsta continuu a înțeles că a pierdut patru ani - patru ani pe care nimeni nu îi mai dă înapoi - în a se lupta cu nălucile care au acționat din umbră.

Eu și Blaineley am fi fost mult mai puternici împreună.

Eu și Blaineley am fi putut învinge totul.

Eu și Blaineley trebuie să luptăm.

Strâng din dinți, da, o fac și încă al naibii de tare. Am lăsat-o acolo singură, din nou. Singură să înfrunte pericolul. Pericolul de care eu speram s-o protejez, acum realizez că le-am dat acelor oameni exact ce voiau.

Am făcut-o pe Blaineley să sufere.

Vreau atât de tare să urlu. Cu ce a greșit ea? Imaginea ei mi se conturează atât de bine în minte, cu ce a putut greși cineva cu ochii ăia atât de sinceri și inocenți? Nu e de-ajuns că tace, că niciodată nu a putut să-și împărtășească durerile sau măcar să ceară un amărât de ajutor. Nu au fost de-ajuns persecuțiile unchiul ei? N-a fost de-ajuns să vadă cum părinții săi mor? Nu-i destulă suferință?

Simt cum inima mi se frânge, iar pe chip îmi apar lacrimile.

Plâng pentru că nu am înțeles-o și nu am sprijinit-o.

Plâng pentru că merit chinul ăsta acum, dacă aș fi avut măcar puțin curaj aș fi ținut-o aproape de mine.

Jur, dacă mă trezesc, nu contează în ce stare, n-o voi lăsa să plece de lângă mine și oricine va îndrăzni să se apropie de ea, se va lovi mai întâi de mine.

Acum e rândul meu să lupt, nu mă voi da bătut, oricât de tare doare, pentru că sunt momente când lanțurile din jurul meu se strâng atât de tare că nu mai simt nimic. Îmi taie respirația, dar rezist. Nimic nu se compară și nu se va compara cu agitația pe care o simt în piept, nu vreau să mai sufere, nu vreau s-o mai văd plângând. E de-ajuns.

Nu voi mai permite asta.

Blaineley, îmi e atât de dor de tine și aș vrea atât de tare să mă auzi. Aș vrea ca singurul întuneric din viața mea să fie cel care apare atunci când mâinile tale îmi acoperă privirea. De acel întuneric nu m-aș sătura. Am ace în inimă și durere în suflet, nu știu cum ai reușit atâta timp să te confrunți cu tăcerea, căci eu simt că înnebunesc ușor. Mai rezistă încă puțin, o să îmi revin și voi fi lângă tine. O să ma poți izgoni, nu am să plec și cu prima ocazie o să-i sparg fața lui Dylan.

Nimeni nu va decide pentru inima ta ce sentimente ai.

Scâncesc. Durerea se accentuează din nou, lanțurile se strâng și odată cu ele sentimentul ciudat din capul pieptului se intensifică, tăindu-mi respirația.

N-am să renunț. N-am să renunț. N-am să renunț.

Repet asta până când strânsoarea acelor lanțuri devine mai puțin dureroasă sau până când încep să mă obișnuiesc cu ea.

Accept durerea ca parte din viața mea.

Accept tot ce-am primit până acum.

Accept că am mai și pierdut.

Dar nu mai accept să o pierd pe Blaineley.

NICIODATĂ.