Dangerous Things - Harry Styles A.U. - FanFic

Capitolul 37

"Coincidence is God's way of remaining anonymous." - Albert Einstein

Pentru o citire mai buna, ascultati piesa din descriere, "One" de Matthew Koma.

SKYLER'S POV

Simtiti vreodata ca stiti prea multe despre cineva? E sentimentul acela penibil cand te uiti la acea persoana si te gandesti "stiu ce ai facut, stiu totul". Incerci sa ii ignori, incerci sa ii eviti doar pentru ca stii prea multe despre ei. Cunoasterea poate fi periculoasa. Stiti sentimentul?

Ei bine, eu nu.

Desi stiu multe despre Harry, poate prea multe, nu am sa ii dau drumul. Ii stiu trecutul, stiu cu ce se ocupa si ii am lantul. Dar nu am sa il las. E ca tutunul. Stiu ca nu imi face bine, dar tot in tin in plamanii mei si e vointa mea.

Ne-am intors de pe acel camp unde Harry mi-a povestit despre trecutul sau si am mers spre casa. In masina a fost liniste. Asa de liniste incat credeam ca o sa ma auda cum plangeam pe interior. Am incercat sa ma pun in locul sau. Cum ar fi daca Chris mi-ar impusca toata familia si m-ar lasa in viata doar pentru ca sunt prea neimportanta pentru el? Cum m-as simti daca ar trebui sa traiesc toata viata cu imaginea mamei mele care ii spune familiei sale muribunde ca ne iubeste si cum m-as descurca sa fiu tratata ca un nimic toata viata mea? Ar fi destul anii astia ca sa developez ura? Da, ar fi.

Acum inteleg de ce spunea ca se simte viu cand face lucruri stupide care ii pun viata in pericol. Poate ca a invatat sa respinga ce venea din exterior pentru a proteja ruinele din interior. Poate a amortit. Are nevoie de ceva sa se simta viu, chiar daca acel ceva e periculos. Dar la naiba cu mine daca o sa il las acum. Nu am sa ii dau drumul acum cand stiu ca il iubesc si stiu atatea despre el. Cunoasterea poate fi periculoasa, dar e o putere al dracului de mare.

Stateam in patul meu intinsi. Geamul era deschis si aerul rece imi inconjura corpul. Mana mea era asezata peste pieptul lui Harry si ii simteam inima in varfurile buricelor. Ma simteam trista, desi nu cred ca aveam dreptul sa fiu. Nu e mai mult din viata asta decat suferinta si probleme? Ce se presupune ca se intampla cu toate astea cand murim? Dispar sau ne urmaresc oriunde vom ajunge? Aveam un sentiment de frica ce ma facea sa ma aproprii si mai tare de Harry. El a simtit miscarile mele agitate si si-a aplecat capul, pentru a ma privi confuz. Revenise la Harry pe care il stiam. Singura diferenta era ca acum nu mai purta lantul cu cele trei inele si de data asta, puteam sa spun ca il stiu cu adevarat. Soarele diminetii se asternea velin pe noi. Era o sambata asa frumoasa.

-          Totul in regula? a intrebat el, inca incruntat.

-          Crezi in Dumnezeu, Harry? am intrebat brusc.

El s-a ridicat, asezandu-se pe perne mai bine. Eu m-am indepartat si m-am asezat in fata sa.

-          Nu, nu cred, a raspuns cu o fata serioasa.

Vocea sa suna ca si cum l-am indignat cu ceva, ca si cum as fi atins o coarda subtire.

-          De ce? am continuat, apropriindu-ma usor de el.

-          Unde a fost el cand fratele meu a luat-o pe drumul rau? Unde naiba era cand familia mea a murit si eu m-am chinuit in fiecare minut din viata mea? Unde a fost cand mi-am luat bataie pana pur si simplu lesinam?

Mi-am unit buzele intr-o linie dreapta. Nu voiam sa stiu asta. Dar chiar. Unde a fosr "Dumnezeu" atunci? Unde e el in toate momentele in care se produce o catastrofa? Nu ar trebui sa fie peste tot?

-          Hei! am auzit vocea lui Harry, fortata sa sune bland.

Mi-am ridicat privirea pentru a iesi din gandurile mele care acum erau asa melancolice.