"Călăul"

Capitolul 95

                                                                      " Ultima dorință "

Maria povestește:

            Am închis ușa apartamentului în urma mea și cu inima strânsă de amărăciune, am reușit în cele din urmă să cobor cele câteva trepte pentru a ieși afară. Era o zi de toamnă rece, într-o vineri în care îmi permisesem să părăsesc biroul și schițele pentru noul proiect, ca să-mi pot rezolva problema ce se ivea în fiecare lună de mai bine de trei ani. Am lăsat ca ușa din metal să se izbească la impactul dureros și mi-am strâns brațele și mai tare în jurul taliei mele. Vântul mi-a răsfirat buclele încleștate de pe umărul meu și aruncându-mi o privire asupra întregului cartier, mi-am mușcat buza ce tremura. Peisajul ce-l priveam era mai exact un colț parcă rupt de lume. Mă aflasem chiar în unul dintre cele mai rău famate cartiere ale orașului. Clădirile înalte din cărămidă cu aspect ruginiu erau pe alocuri gata să se prăbușească, poate doar clădirea de unde ieșisem eu, se afla într-o stare mai bună. Cimentul încă stătea acolo unde trebuia să fie, doar câteva ferestre erau sparte și ușa din metal era intactă. Am înaintat spre mașină ce mi-o parcasem la câteva străzi distanță, aruncând câteva priviri asupra copiilor ce se jucau într-un parc improvizat de lângă una din clădirile aproape inexistente.

           În momentul acela o fetiță îmbrăcată într-o salopetă de culoare roz a trecut pe lângă mine chicotind, ținând strâns în mâna dreaptă o geacă de blugi murdară pe alocuri. Brusc ochii mi se încețoșase și așezându-mi geanta mai bine pe umăr, am mers agale și nefericită spre portiera mașinii. În tot acest timp am urmărit cu privirea fetița ce alerga fericită spre grupul de copii de lângă bloc, fiind atrasă de părul ei de-un blond aproape murdar. În acel moment ochii ei închiși la culoare m-au ațintit curioși și una din mânuțele ei s-au ridicat în aer, salutându-mă. Am zâmbind spre ea și lăsând portiera deschisă, am ridicat la rândul meu mâna spre ea, în semn de salut.

           În cele din urmă m-am lăsat pe scaunul șoferului și aruncându-mi geanta pe scaunul din dreapta, am izbucnit în lacrimi. Mi-am împins ambele brațe în materialul dur al volanului și capul mi l-am lăsat sprijinit în una dintre palme. Plângeam pentru că era un chin să vin aici în fiecare lună, făcând asta nu mă puteam vindeca, nu-mi puteam vindeca rănile, venind mereu și mereu aici, trezeam în mine amintiri vechi, tristeți și cicatrici care ardeau până la sânge. Însă nici nu puteam lăsa totul de izbeliște. Aveam o promisiune, față de mine, față de ei, față de Dumnezeu. Mi-am șters obrajii cu mâneca paltonului și am băgat cheia în contact. Am mai aruncat o privire asupra copiilor ce încă se jucau în josul străzii și trăgând aer în piept, am pornind mașina spre firmă.

          Într-un târziu, după ce am oprit pe la un restaurant pentru a lua ceva de mâncare la pachet pentru doi dintre colegii mei și pentru mine, am pornit grăbită spre clădirea unde îmi duceam viața în cea mai mare parte. Am oprit exact în fața treptelor, luând cu mine geanta și pachetul în care se afla mâncarea și am lăsat cheile tânărului ce se ocupa cu parcatul mașinilor. I-am zâmbind și mulțumit amabilă și aruncând o privire asupra ceasului de la încheietură am intrat în clădire. Mă aflasem în întârziere cu cinci minute. Am salutat câteva doamne de la intrare și făcându-i semn tipului de la informații, am luat-o pe culoarul ce ducea spre biroul meu.

" În sfârșit a venit și mâncarea mea! " l-am auzit în cele din urmă pe Clayton, unul dintre colegii mei și i-am așezat cutia pe birou. " Miroase minunat! Mersi, Mia! " a spus și s-a aplecat pentru a-mi săruta obrazul.

          Am zâmbit timidă și lăsând sacoșa pe biroul lui, i-am făcut semn și Selenei pentru a se apropia. Am renunțat în a-mi mai lua pachetul pentru a mânca, ca în cele din urmă să mă așez la biroul meu. Am aruncat o privire asupra schiței, apoi să reușesc să-mi deschid e-mailul, descoperind un nou mesaj de la directorul general.