"Călăul"

Capitolul 98

                                                                 " URME"

Max povestește:

             Am parcat mașina în apropierea vilei impozante din cartierul luxos unde locuia mama mea împreună cu soțul ei, în același timp fiind atent la băiatul din dreapta mea. Era preocupat de o conversație de pe noul său telefon, pe care îl primise recent la aniversarea lui de 14 ani de la mama și tatăl său. În timp ce fratele meu mai mic, Oliver privea atent asupra tehnologiei din mâinile sale, sora mea mai mica, Raven, puștoaica de doar 3 ani de zile, stătea pe jumătate adormită pe scaunul din spate, ținând între brațe un iepuraș de pluș. Părul ei lung, șaten era prins într-o coadă buclată în vârful capului, dându-i o alură inocentă, ca buzele ei subțiri și se miște involuntar, mormăind ceva în legătură cu o prăjitură dulce.

             Probabil luasem cea mai bună decizie în a-mi invita frații câteva ore pe care să le petrecem împreună. Diferit de acum aproape 4 ani de zile, când fratele meu mai mic de aproape 10 ani era un puști foarte neastâmpărat și destul de vorbăreț, de data aceasta însă, imaginea lui stârpise de tot. Acum el era un puști ignorant, liniștit și destul de tăcut, acest lucru dându-mi de gândire. Odată cu vederea acestui portret moral schimbat, vinovăția mă izbise din plin, întrucât în toți acești ani nu reușisem să vorbesc de foarte multe ori cu el, și de câte ori o făceam, nu reușisem să văd schimbarea din vocea lui. Știam prea puține lucruri despre el, renunțase să mai joace fotbal, acum făcea parte dintr-un club de golf, din carea făceau parte copiii de bogătași ai orașului. Ceva se schimbase, lucrurile o luaseră razna în lipsa mea, oamenii se despărțiseră, se rupseseră legături, oamenii se schimbaseră, nimic nu mai era la fel.

             Încercam să mă conving sigur că nimic din ceea ce se schimbase aici nu era vina mea, dar doar mă mințeam pe mine însumi. Văzându-mi fratele mai mic asemenea unei stânci care doar stătea într-un loc și nu exprima nimic pozitiv, vinovăția mă izbise din plin. Nici măcar faptul că odată cu venirea mea aici, reușisem să prin câteva momente importante din copilăria micuței Raven nu mă liniștea. Totul era cu susul în jos. Prietenii mei care odată îmi erau ca frații și de care fiecare dintre noi depindeam, ne ajutam și ne susțineam, se îndepărtaseră brusc, de parcă plecarea mea era exact o excluderea din grupul de amici. Kevin, el nu mai era la fel. Poate și datorită apariției lui Ryan în viața sa, însă schimbarea lui era atât de vizibilă încât aveam impresia că omul era chinuit de ceva anume. Modul în care mă privirea, asemenea unui lucru întunecat ce se putea zări în privirea lui, îmi dădea o stare de gândire adâncă.

" Vleau a mami! " puștoaica din spatele meu a spus mai mult mormăind, eu întorcându-mi capul pentru a o vedea mai bine.

" Imediat, Raven! Îl lăsăm pe Ollie acasă și plecăm spre mama ta, bine? " i-am atins mânuța micuță și fetița cu ochii albaștri mi-a surâs imediat.

             În acel moment l-am văzut pe Oliver când își dădea centura jos, lăsând pentru o clipă telefonul pe genunchii săi. Crescuseră așa mult în ultimii ani, încât îmi era destul de dificil să-l asociez cu puștiul neastâmpărat de acum ceva timp. Cel mai probabil acum era deja la liceu și frângea inimi de mic, profitând la maximum de fizicul său pe care îl moștenise aproape în totalitate de la tatăl său. Speram în interiorul meu ca doar fizic să semene cu tatăl său, nu și la caracter, întrucât nu era un exemplu prea bun de urmat. De la mama nu știu ce ar fi putut lua, deși era propria mea mamă nu o cunoșteam foarte bine, cea mai mare calitate a ei probabil era mândria și atât.