"Călăul"

Capitolul 90

" Alegerea 2 "

Maria povestește:

Mi-am șters lacrimile cu șervețelul mototolit din pumnul meu și am suspinat necontrolabil. Mă simțeam nesigură, ca și cum stăteam pe gheața subțire gata să se spargă oricând. În frigul ce tăinuia adesea mirosea a tristețe, undeva în văzduh o briză acaparantă îmi brăzdă obrazul. Îmi era frig, nu genul ăla de frig în care te acoperi și brusc temperatura corpului crește, știam că nicio haină nu avea să-mi încălzească sufletul de acum încolo. Încercam să mă încălzesc în colțul camerei unde stăteam înghesuită. Picioarele îmi erau amorțite, iar gresia rece îmi trimitea fiori pe șira spinării, baia nu era un loc primitor. Am aruncat cât colo șervețelul mototolit în pumni, lăsând apoi ca palma grea să-mi șteargă lacrimile, știam, nimic nu era etern, nici măcar fericirea. Mi-am strâns picioarele la piept și mi-am sprijinit bărbia de genunchi, plângeam silențios, fără prea multe zgomote, plângeam pentru că undeva în interiorul meu știam că avem să rămân singură, plângeam pentru că totul era așa negreșit, plângeam pentru că știam că nu aveam să-l mai văd, plângeam pentru că știam că nu aveam să-i mai aud vocea în timp ce mă strigă, plângeam pentru că nu aveam să-l mai văd plimbându-se prin apartament căutându-mă, plângeam pentru că avea să-mi lipsească și nimic și nimeni nu avea să-l înlocuiască. Îmi frângeam degetele, numărând fiecare secundă ce trecea, cum aveam să mă ridic de aici? Să pară că totul nu s-a întâmplat, să mă prefac? Nu puteam face asta, știind că el era dincolo de ușă. Nu mă puteam preface că totul avea să fie în ordine, îmi tremura pe buze numele lui, dar nu aveam să fiu eu obstacolul. Știam cât de greu era să-ți realizezi visul, iar faptul că Max avea o șansă așa mare, era excepțional. Nu aveam de gând să stau în calea propriului său vis, să fiu cea care avea să-l oprească din a se realiza. Indiferent cât de greșit suna, nu puteam să-l forțez să rămână aici lângă mine, nu-i puteam face asta.

După alte câte minute numărate, am reușit în cele din urmă să mă ridic. Mi-am sprijinit brațele de perete și cu pași mici am cutreierat întreaga încăpere până spre ușă. Ajunsă în dreptul oglinzii mi-am întors privirea spre imaginea ce reflecta în sticla din fața mea. Și pentru prima oară după ani și ani, nu mă mai recunoșteam. Mă simțeam exact ca în ziua în care tata plecase, văzusem aceeași imagine în mama. Vedeam o femeie nesigură și distrusă, o femeie slabă și neputincioasă, o femeie îngenunchiată. Mă vedeam pe mine în mama, iar lucru ăsta mă termina psihic, îmi propusesem ca niciodată să nu ajung ca ea, să devin o femeie slabă și rănită. Fugisem de imagina mamei, fugisem de propriile ei trăiri, fugisem de femeia alcoolică de acum mai bine de 10 ani și în fuga asta de tot ceea ce mă înconjura, fugeam de mine. Obosisem, obosisem să mai tot fug și accidental mă oprisem chiar în fața lui, acolo unde am și rămas mai bine de 2 ani. Și credeam că acolo aveam să rămân pentru totdeauna, în speranța mea nefastă și în dorința nebună de a nu mai fugi, chiar credeam că Max avea să-mi reprezinte viitorul. Însă nu, era exact ca în clipa în care tata îi spusese mamei că o părăsește, că vrea pur și simplu să divorțeze și să se îndepărteze de noi. Și pe atunci era frig afară, început de toamnă, iar eu îngenuncheasem în fața tatei lângă gărduleț. Dar el tot a plecat, nu i-a păsat de faptul că genunchii îmi erau însângerați, de faptul că-l strigam să nu plece. Și să o văd pe mama cum se distrugea îmi alimenta teama, și am fugit, încet, nepăsător, parcă urmărită de cineva în permanență. Nu voiam să trec din nou prin asta, nu voiam să revăd aceeași imagine iar și iar.

Mi-am trecut palmele transpirate peste față și am ignorat imaginea din oglindă, înaintând în continuare spre ușă. Odată atingând materialul din lemn m-am prăbușit pe gresie. Cum aveam să deschid ușa și să am din nou același zâmbet pe față, știind că el era dincolo de ușă? Mi-am împins capul atingând bucata din lemn și am suspinat zgomotos, plângeam silențios, mă plângeam pe mine pentru tot ce avea să se schimbe. Lumea nu avea să se termine aici, încă ceea ce simțeam eu da. Nimic nu era concret, plecarea lui era sub semnul întrebării neștiind de asemenea și restul detaliilor, dar faptul că citisem proba în care mi se confirmase o posibilă plecare mă înfioră. Nu asta era ceea ce-mi doream și la ce m-aș fi așteptat.