Tremurul nopții...
Ah! câte brațe te cuprind...
Fericirea și șoapta sorții
Amestecate-n frig.
În adâncimea profundă,
Te scufunzi în negrul mat
Și pentru inc-o rundă
Aștepți gongul final.
Probabil că n-ai înțeles
Dimensiunile în care gândesc...
Să născocim scuze acum?
În idealul molcom
Pe care n-am să-l susțin...
Pentru că perfecțiunea rămâne...
Rămâne imperfectă,
Lipsindu-i defectele umane,
Înflorind în efectul de seră
Al vorbelor goale...
Vezi tu, draga mea,
Asta-i frumusețea vieții,
Să privești zarea
Prin miopia verii
Sau prin geamul de seară,
Imperfectă și goală...
Nu doar de haine
Ci și de straiele minții tale...
Straturi groase
Pe care dacă le-ai dezbrăca,
În zeci de mormane
Repede s-ar aduna.
Și ar rămâne sâmburele divin,
Fără ură, fără chin...
Vezi tu, draga mea,
Asta-i minunat pe lume,
Și anume,
Greutatea cu care te agăți
De fericire, de speranță,
Dar nu-i dai drumul
Niciodată...
Să te aștepți ca planul să-ți iasă
Exact cum l-ai proiectat...
Este tendința naivă și lașă,
Este de neiertat!
Să lași variabilele vieții deoparte?
La al lor zbor să fi ignorant?
Astă sursă abundentă-n fericire...
Să o lași la fermentat?
Draga mea, este de neiertat...
