Privesc în scoarța teiului, în profunzime...
Ating vâscozitatea uleiului din frăgezime.
Frumos, armonios cântă ființa tăcută,
Dureros de credincios sub frunza căzută.
Aleg să-mi prind palma cu palma lui
Reținând-o brusc din puterea vântului...
Și-o sărut, adânc, în uscățimea caldă.
Este atâta viață, chiar și-n frunza moartă...
Furnici croiesc drumuri pe tulpină gri,
Furnicături nasc fioruri adânci, mii.
O dată de mă cuprinde legea firii sale,
Lepădat voi fi de durere, dor și jale.
Teiul românesc, vorbitor în duh și artă,
Dulce și parfumat precum o moască...
Îmi pierde visul lumesc în râul lui de miere
Oferindu-mi trup creștin și-atâta putere
Încât să-l pot recunoaște drept creație
De primă calitate divină prin meditație.
Teiule, îmi ești imaginea vieții de om,
Vei fi simbolul frumosului chiar și dincolo!
