Lună, de-mi intri în casă, măcar descălță-te pe balcon,
Măcar atât dacă tot nu bați în geam...
Nici nu știu cum poți fi tu femeie de om
Măcar de aveai aripi, mai înțelegeam...
Dar nu, frumusețe orbitoare, nu...
Tu intri elegant în casa mea, cu-n trup înalt, firav...
De te vedeam statuie, nu gândeam că ești tu, chiar tu,
Plecăm cu un alt gând bolnov,
Dar nu, dar nu...
Tu intri în cămașa-ți albă, lungă și te așezi
și nu...clar nu...
Nu pare că privirea-mi stupefiată sesizezi,
Chemându-mă, ocolind orice formă de salut
în patul meu mângâiat de cămașa ta petală,
Iar eu m-așez, mă-ncrunt,
Iar eu m-așez să te invit frumos afară.
Te miri... și pleci
și pleci și pleci și pleci...
Ca un zburător din povești,
Levitând transparentă peste copaci,
Prin sunete de îngeri și draci,
iar eu m-așez chemându-te înapoi,
Doar eu, un om ce râde ploi,
Ascuns în eternul mister al privirii tale.
Ce astru blând mi s-a prezentat în forme carnale!?
