Un heruvin, deasupra, cântă...
Nu la harpă, ci la vocea sa măruntă
într-o noapte îmbătrânită de dor.
E suficient timp să mă nasc și să mor!
Decodificand împrejurarea cognitivă,
Printr-o conștiență prea... activă
Pentru o oră destinată vegetării.
Prima oră spirituală a cugetării!
Prin deducere îmi dau seama
Că în bucla atemporala, darma
Nu este atât de generoasă...
Nu! inima-mi nu trebuie să gândească
Despre aceste acte, reale aparent
Că sunt aici pentru a creea o atmosferă
Specială pentru noi, puternică, dar efemeră ...
Nu există decât pentru cel ce o percepe.
Cine nu poate să vadă, nu vede,
Dar eu pot...
și mai pot să știu că în acest tot
Există un haos total ce coincide
Cu acest déjà vu dual ce cuprinde
Două stări concomitende de uimire:
Dor și fericire...
Poate, doar poate că aici ne va sta
Norocul într-o cădere de stea
și poate, doar poate...
Ne vom reindragosti în această noapte,
într-un spectru restrâns de culori
Degajat de fascicule de lumină moi
Ce oscilează prin beznă...
Beznă!
Vidul ăsta prin care m-am tot plimbat,
Dar genele tale nu m-au mai mângâiat.
Genele tale luminoase!
Coardele de harpă, nici subțiri, nici groase...
La care nu mai cântă serafimii
și dintre toți heruvinii
Doar unul mai cântă, deasupra ta,
Eliminând elucubrațiile pentru totdeauna!
