Freamăt, freamăt golit de fluier,
Doar frecușul pielii mai rămâne
Între noapte și ipocritul tunet
Ce anunță ploaia care nu vine.
Singurătatea unui cal pe căi abstracte,
Ultimul lucru cu care gându-mi rezonează.
Și mie, mie mi-e silă de foi pătrate
Și condeiul mic ce greu pictează.
Prejudiciul cărnii, plăcerea mea de-o viață.
Ce poruncă îmi aruncă morții,
De undeva, de dincolo de viață?
Poate că-i doar voia sorții
Să-mi închin orgolios penajul,
Ca un papagal ce repetă același tipar,
Dar diferența este că-mi întăresc marcajul
Ca o ștampilă fără cerneală, văzându-mă neclar.
Iată-mă, în sala vastității vieții!
Ca un animal din grajdurile îmblânzirii...
De-mi pierzi, ori de-mi ceri urma...
Ți-o ofer lejer, nu mai am nevoie de ea!
Strat de viață, strat de timp,
Strat de muncă și alint,
Strat de culme, strat de vale,
Strat de toate în mișcare...
Ușor, am acoperit marele gol ce m-a posedat...
Cum te mai posedă și pe tine uneori,
Sau pe tine, chiar și tu ești posedat,
Da, tu, tu... cel din spate, cel de lângă flori!
Și stau drept, parcă fără trecut sau prezent,
Ca un tei la bază bleg, dar înalt în coroană
Și mi-e, mie mi-e... îmi este!
