Pe străzile speranței te pătrund, te simt.
În ceasurile nopții mă scufund, m-alint
Și pierd naiv singura sursă de lumină,
Iar noaptea mă astupă într-a ei odihnă.
Cum de prefăceam altarul lunii în mare?
În apa căreia te pierdeai ușor în uitare...
Astupându-ți finețea în valurile mărunte,
În timp ce priveam neputincios o frunte.
Căldurile oscilatorii se ocoleau încet,
Momentul decăderii îmi stătea defect
Și trupul tău mi-era astru, templu infidel
Și trupul tău mi-era unul singur făr' de fel.
Cine mi-a purtat ranchiună, astrul nopții?
Când fantastică frântură, centrul minții
Mă lipea într-o cunună cu ultima-ți buză
Și venele mele navigau într-a ta ecluză,
Dar te-am pierdut din orizont, printre ape,
Iar abisul mării te-a grăbit în negurile toate
Și mi te-a ascuns de piele, ochi și urechi...
Doar limba te mai gustă amintindu-te-n povești!
