Încet urcă luna și eu mă-ntorc acasă...
Printre mirosuri și garduri vechi,
Încununate de umbre ce-mi stau în față
Și flori aplecate ce stau în perechi.
Încet urcă luna, eu intru sfios pe poartă
Printre culori și forme uitate,
Aprinse de amintirea lor deodată
Sunt acasă!...și frunzele aplaudă încântate.
Încet coboară luna licărind amețită
Și de pe geamul înalt întunericul se ridica
Și-un cântec de păsări adună lumină
Și-o aruncă de pe casă direct în grădină.
Încet se adună norii și stă a furtună
Și-un vânt îndrăzneț înclină teiul înalt
Și parcă dinspre el tot plouă și tună...
Din graba zilei încetez să mai calc.
Mă întind pe covor și aștept să adorm
Ascultând cum pică sincron boabele.
Pot să le aud tropăind și în somn
Și zâmbesc ghemuindu-mi picioarele.
Măcinat de blestem, vântul s-oprește
Și cu el ia și apa ce acum clocotește...
Îndata mă trezesc-totul uscându-se forțat
Și în urmă rămâne o baltă, sub teiul înalt.
Încet se așează seara, iar eu ies din casă
Admirând prospețimea ce mă așteaptă.
Și mă-ntâlnesc visător cu îngerii mei,
Îngândurat... îmi apare în ochi înaltul tei!
