Adu-mi paharul cu lapte și ascultă-mă vorbind!
Cum împreună cu arcașii nopții stau, socotind
Stelele săgetate spre misterele de pe pământ...
Mi-aș fi dorit să le văd, în sfârșit, sângerând,
Să amestesc acel cod lichefiat cu laptele meu,
Să sorb tot adevărul, să pătrund în semi-zeu,
Să pot stârni în umanitate
Principii și dreptate!
Of! De-aș fi așa puternic... oare te-aș mai iubi?
De le-aș cunoaște pe toate, aș mai putea trăi?
Adu-mi paharul cu lapte cald, adu-l aici, acum!
Să te învăț în șoapte, să îți inspir parfum...
O fată văd cu ochii, o rază simț pe piele,
Mintea îmi comandă să nu te strig femeie.
Se zbate un fior, strâns puternic de a mea frică,
Cu ochii văd o fată, cu inima, iubită!
Să stau să-mi beau paharul cu lapte pur...
Să stau aici să îl închin în gest matur...
Ce dacă beau lapte? Este chiar atât de rău?
E nevoie să m-ascund mereu de gustul său?
Ce prieten necinstit să cadă ca și topit
Prin gâtu-mi necioplit și glasu-mi risipit?
Așa precum o face vinul alb de animal?
Să-mi spună orhideic un secret banal...
ȘI mi-e suficient...
Ce daruri sau talent?
Adu-mi paharul cu lapte, puterea mea deplină,
Să pornesc marșul catafractilor sub lună plină
Să o apuc grăbit spre vestitul vest...
Să cuceresc, să pârjolesc și apoi să mă trezesc.
Singur, după sânge și războaie, să cad lemn...
Să putrezesc în pământ străin, nedemn,
Să înfloresc, urât și sterp sub soare vitreg,
Să-mi port dorul, să nu mai fiu vreodată întreg.
Adu-mi paharul meu cu lapte!
ȘI după ce-l beau, lasă-mă în două șoapte
Să îmi culc fruntea pe sânul tău curat,
Să simt cum alunec blând și catifelat...
și când o fi să mă trezești amar,
Să ai grijă să am lapte în pahar!
