Plăpând se adapă noaptea din stelele ei,
Podoabe fără de care răspuns nu s-ar găsi
La existența misterioasă a înaltului tei.
O taină, ar rămâne, ce noi am răstigni.
.
Printre crengile puternice mișună de milenii
Iubirea ce caută fructul atât de parfumat
Să-și lase-n carnea lui spumoasă viermii
Ce-or crește într-o zi frumos și minunat.
.
Degeaba par bătrânii de sub tei supărați,
La umbra lui, de ploi sau de soare ocrotiți.
Sunt ai lui copii, părinți și frați.
Bolnavi, sănătoși, odihniți sau obosiți.
.
Orchestra globală de inimi, percuție sincron.
Plutește bătaia dulce peste urletul vecin...
Al morții ce-și dorește un instrument, un om
Să-l forțeze să cânte, rece, în contratimp.
.
Bătrânii vor continua să se-ncrunte la stele
Sub iubirea ce se răspândește peste ei,
Iar sângele vieții va curge din vene
Până rădăcinile îl vor absorbii în tei.
.
Și oare atunci ce fruct ar prinde formă?
Și oare atunci ce urlet s-ar mai auzii?
Can' moartea însăși ar intra pe veci în comă,
Iar cerul plin de stele mai tare-ar străluci.
