Ce iubire să mai caut când o am aici cu mine?
Cum să lucrezi la piedestaluri și coline?
În a cărui onoare să mă tocesc sau să omor?
Cui să mai spun eu astăzi că mi-e dor?
Când focul nu mă mai frige, dar mă orbește
Precum o floare ce nu moare sau înflorește
Ca și ea, gândesc și tac, iubesc și tac...
Unde te-ai dus de atunci în lungul ăsta lat?
Nu mă îndur să mă vând uitării
Sau să pier sub valul mării
Sau să mă închin la altă privire
Cu cine să nasc altă nemurire?
Cum de mintea-mi se îndoaie într-un arc de cerc nebun?
Cum de sufletu-mi văpaie nu se stinge... lângă liniște și fum?
Cum de mintea-mi cugetă spre ea
La lăsatul pleoapei grele, lângă vuiete de nea?
Cum de fără supărare, încă îmi doresc o buză?
Atunci când buza joasă frige buza ce se scuză
Cum că sărutul n-a fost suficient de adânc,
Înrădăcinându-i sufletul apos în pământ...
Am jurat și m-am lăsat drept gaj sorții
Am lipsit de atâtea ori din mirajul normalității
Ca să-mi văd acum puterea voinței topită
Și tânjind spre mângâiere de iubită...
De-aș vedea potop în mine, aș lupta cu-ntreaga apă,
Dar de lacrima ei ar curge, m-aș inneca de-ndată.
De-ar lua foc biblioteca minții mele,
Aș fura flăcărilor doar fotografia fetei frumușele,
Să-mi alin pân' la final, nebunia, în noblețea reginei
Ce iubire să mai caut, când sunt sub tutela ei?
