În eleganța unor o mie de crengi, o frunză cade...
Precum dintre toate eu te studiez, îndeaproape.
Ce-ar fi să lăsăm sprânceana să se ridice înapoi pe frunte?
Până la urmă, toată viața tinde spre uitări consecutive, mărunte.
Ce-ar fi dacă am fi sinceri cu noi înșine de azi?
Asta ar fi singura prăpastie în care te-aș lăsa să cazi.
Cum ai putut să nu-i permiți iubirii să curgă de pe deal?
Vezi tu, eu nu am reușit să țin pe nisip acest val
Sau să țin nisipul uscat atunci când apa trece peste,
M-am îmbibat total în vigoroasa ta dragoste.
Și peste toate declarațiile posibile, aparent inutile,
Pot trece fără rușine, de parcă aș uita și eu de mine.
Să fiu trist, am încetat de foarte mult timp,
Dar am un sentiment derivat din tine când mă plimb.
Și mă plimb des, că sunt gând prin univers,
Ori că sunt ochi de pasăre prin vântul șters,
Că sunt gunoi, împins pe străzi de curentul unei mașini
Sau rezonanța resimțită când văd pură putere în lacrimi,
Sentimentul derivat din tine mă apasă,
Incontrolabil și inevitabil... nu mă lasă.
Sunt doar sclipire și uimire, așa cum am mai spus, sunt om,
Dar metafora e inspirată din reacția mea când te priveam în somn.
Și asta... iubirea asta ce-o descriu printre atâția ochi, prin pustiu
Este probabil singurul lucru uman printre argumentele ce le știu,
Legate de societate și modul în care funcționează ea
Sau de caracteristicile demne pe care le găsești în mintea fiecăruia,
Dar, iarăși, ele sunt false, dat fiind a lor naștere...
A cărui motiv este supraviețuirea egoului ce știe doar a cere.
Esența lor, a societății mai ales, este premierea pe criteriu invers:
Lăudați fie cei ce spun bine, dar vor rău, pervers!
Huliți fie cei ce spun rău dar bine vor, curat și liber!
Suntem o gloată ciudată, ipocrită de la supus până la lider.
Cu toate acestea, iubirea rămâne instinctiv în noi,
Iar superlativul ei, l-am gustat de atâtea ori, amândoi.
Purgatoriul este locul unde sufletul așteaptă o intrare, nu?
Pentru mine, purgatoriul este visul, somnul,
Cel ce mă privează de realitatea noastră, deși plină de scrupule,
Este singurul loc unde încă îmi mai spun: Fugi, ascunde-te!
Pentru că ce înșelătorie mai mare să fie pentru suflet?
Decât perfecțiunea contextuală în care mi te prezintă un vis umed...
Rușinos... cuvântul ce oamenii nu sunt demni să-l pronunțe
Sau nu mai sunt, dar dintre toate aceste atribuții obtuze,
Iubirea rămâne singura în formă perfectă, sferică.
Nu este, așa cum spun unii, un mixt de gelozie și poftă carnală, eclectică!
Nu este o desfrânare prin care se manifestă dorința de posesie
Sau vreo mascare a fricii de singurătate, frica de bestie.
Nu, categoric este măduva vieții noastre, iubirea
Și având în vedere că ai gustat din ea, i-ai simțit nemurirea.
Sunt convins că persoana ce o reprezinți poftește la lumină,
Lumină lipsită de lumeni, știi tu, lumina divină...
Sunt convins că și tu crezi precum cred și eu
Că atunci când doi se iubesc, se manifestă și Dumnezeu,
Mai activ ca de obicei, probabil mândru de puterea umană
De a-și acoperii ochii perverși pentru a vedea o nouă lamă,
Cea ce nu taie în carne vie, dar copilește complexitate muritoare,
Permițându-i coroanei fiecărei jumătăți să fie mai bogată, mai mare.
Sunt convins că persoana ta controlează astfel de cunoștințe
Altfel nu mai iubeam încă, ființa ta, dintre toate aceste ființe...
