Pierzan se dă pânditul glas de lup al marelui vânt
În clopotele de tablă din vârful munților bogați,
Neputând să bată-n ele nici măcar un singur lanț
Dezlegat din îmbinarea lor grea de fier turnat.
Pierzan se dă puternicul vânt ce tot șuieră a lup
Spre luna ce postește de miercuri până joi,
Apoi se-mprăștie căzând puternic, dar fără trup
Peste odrazlele ploii de astre bătrâne, peste noi.
Chemând din a norilor așternut cele mai grele ploi,
Iar noi, privim atinși de crucea neamului încercat
La cel mai greu clopot din vârful cel mai alb
Rugându-ne banal, dar răspicat, din pinteni dansând:
Cum să ne bată atât de mult vântul ăsta slab și surd?
Cum să ne bată atât de mult în piepturile noastre,
Un vânt ce pare drept, dar mila nu o mai cunoaște?
Cum de se face că în inima țării acesteia bogate
Se rup lanțuri în sunete răspicate, către cer rugând
Să nu se clintească nicicând și nemișcate rămânând,
Și ele, dar și clopotele acestea grele și bărboase.
De ce să plouă pe ale noastre case și să le inunde?
Cu ce-a greșit românul acest rău să-nfrunte?
Doamne ajută! Vântul ăsta de-l oprești acum...
Ne scapi de muncă și de drumul cu spatele-nsărcinat!
Dar Dumnezeu se uită blând și neagă ușor din gât și cap,
Rostind cu o voce ce astupă orice alt:
Voi să râdeți uzi în ploaie, voi să cărați piatră din Carpați
Căci toată această bogăție nu prin munca-ți căpătat,
Și apoi, ce dar mai frumos să vă fac?
Decât magnificul război cu sinele greu de-ndreptat...
Eu ce să fac? Eu ce să fac măi oameni buni?
Pe lanurile astea aurite vă credeți pe veci stăpâni,
Dar nu voi le udați, nu voi le încălziți cu dragoste
Doar faceți nenumărate pâini, și precum câini
Lătrați unii la alții fără milă și grijă reciprocă
Asta vă va fi tema în care mi-am pus încrederea
Că vă va învăța ce înseamnă să nu te vaiți la vânt!
Auzind toate acestea, oamenii toți lăcrimând,
Pieptul au umflat spre vânt cu pletele dezlegate
Și în acea clipă nici o șuviță nu s-a mai clintit,
Precum lanțurile reci din vârful muntelui ascuțit
Și vântul iar a obosit și s-a trântit iar blestemând!
Ce multă bucurie a fost când s-au simțit iar îndreptați
Precum clopotele nemișcați, dar atât de greu încercați...
Au stat și au păzit grădinile Domnului!
Și în fiecare zi s-au numit între ei frați
Și-au câștigat prin muncă războiul contra sinelui.
Iar vântul cozi a fluturat spre cinstea neamului
Și clopotul cel mai bătrân din vârful cel mai alb
Doar pentru om a mai lansat cuvântul lui profetic
Clintit fiind, doar de privirea înțeleaptă a românului!
