Cai galopând într-un masaj al norilor de ceață
Asupra fostului centru de oraș.
Îmi văd și eu calul scuipând printre ei gheață,
Cu un sunet sumbru și pătimaș.
Se adună printre zidurile mari de piatră arsă,
Sute de lilieci în funingine-nveliți.
Aș sta și eu la masa lor de cărămidă spartă
Să gust din sângele unor inși.
Amar răsare un soare peste o mare plină de dor,
Peste navele din depărtare,
Peste valuri spumoase ce imediat se sting și mor
Pe o plajă plină de-ntristare.
Casa mea, oraș acoperit în cupole reci d-argint,
Mâncată de camere antifone
Ignorând vechiul regim, ignorând noul regim...
Condusă de câte două-trei Mamone.
Este prea mult pământ, curge în râuri de noroi
De-a lungul bulevardelor principale,
Pe sub picioarele inegale ale unor vechi strigoi
Stăpâniți doar de instincte animale.
Se văd de la etaje frumuseți ascunse ochiului opac,
Se văd oameni frumoși, se aud glume,
Se văd crengile suflate cu flori ale unui vechi copac,
Se vede vie speranța unei vieți mai bune.
În pomelnicul naturii ți-am scris numele în nisip
Să-l cânte soarele zi de zi,
În lunile de vară când e prea târziu un asfințit
Încât amintită să nu fi.
Alunecări de timp de pe dealurile verzi ale vieții
Cauzate de inundații de amintire.
Să te ascunzi de ele, doar nemernic să fi...
Trebuie să treci innot de ele!
Casa mea, prea rar, frânturi din drumuri mi-a omis.
Mă cunoaște mai bine decât o cunosc eu.
Se văd scări învelite în cotoare de fier încins
Pe care pedepsit le urc mereu.
