Se naște... până moare înjură totul.
Aprinde furia când îl arde focul,
Blesteamă marea că-l înghite,
Minte vântul când promite
Că va evolua...
E vina ta, e vina mea,
E vina unuia sau altcuiva,
Dar cauza-i ascunsă între oglinzi...
Realitatea fizică pe care-o simți.
Simți? cum trece timpul...
Clipești când zărești inamicul
în propria reflexie?
Sinele tău este doar o bestie
pe care va trebui s-o îmblânzești!
Nu greșești, nu înveți!
Inima-i bate din ce în e mai încet,
Viața îi curge din ce în ce mai alert
și după ce moare crede că grija... dispare.
Cum te poți gândi la moarte ca la o scăpare?
Nu știu... câțiva spun că iadul e pe pământ,
Că în fizic omul e închistat și mut,
Că nu are voce să cânte divinul,
Că aici este golul și nu plinul...
Omul arbitru, fără pic de informație
împinge sensurile toate în prăpastie.
Uită că durerea vindecă,
Nu înțeleg cum judecă...
Ia-mi vântul și nu voi putea respira!
Ia-mi ploaia și nu voi avea ce bea!
Ia-mi soarele și nu voi putea crește!
Ia-mi frigul și ce a fost nu mai este
în înțeleapta iarnă...
Omul mai trebuie să și doarmă...
Ia-mi trecutul să nu mă recunosc!
Ia-mi prezentul să spun doar ce-a fost!
Ia-mi viitorul să nu pot zâmbi!
Ia-mi lacrima să nu pot trăi!
Scoate-mă din 3D să mor în chin!
Ia-mi ecosistemul să nu mai am vin!
Scoate-mă din gravitație să nu am țintă!
Ia-mi liberul arbitru să fiu prost fără frică...
Vizual și tactil... uneori e uitare.
Ar fi cărți fără cuvântare?
Auzul de dispare
Cuvântarea ar fi o eroare...
Eroarea de n-ar există
N-ai putea fi elev în școală Sa.
Da, domnule arbitru, ar trebui să cunoști,
Viață e o școală cu foarte multe porți,
Dacă nu ar fi durere, nu ai mai învață...
Așa că domnule arbitru... nu mai fluieră!
