Se înfrățesc munții cu norii în locul unde m-odihnesc,
În platoul lung al serii pe care stau și-mi amintesc
Despre cum se alintau cormoranii pe lacul englezesc.
Curge un pârâu aproape înghețat pe cristale ce orbesc,
Pe sub stâncile pline de carne verde și mă opresc...
Am mai trecut pe aici demult dacă stau să mă gândesc.
Iarna s-a decalcificat armonios de pe plaiul românesc
Permițându-mi să contemplu, privind pomii ce-nfloresc,
Dar nici mirosul lor dulce nu m-ajută firul să-l găsesc.
Printre stelele albastre, clar nu mai pot să-mi rătăcesc
Privirile dinamice cu care luceferi puteam să zăresc.
De ce dor dulce și puternic vreau să mă dezlipesc!
Firul lung, șireag de perle ce crufica amintiri cu tine
S-a destrămat pulverizând imagini dragi despre iubire,
S-a destrămat condamnând sentimente la plafonare
Precum mor valurile agitate la margine de mare.
Să mai cred că le mai pot aduna pe toate să le cos
Cu o atitudine prea plină de caracter cu aspect țestos
Ar fi o acțiune de sinucidere a stărilor rare de bine,
Ar fi ca o săritură în sulițe cu tăișuri lungi și fine.
Se zbat plăcile pământului în locul pe care l-am ales,
De cutremurul sfidărilor sinelui asupra căruia meditez.
Îmi doresc cu muntele nou-născut de astăzi să vibrez!
Se ridează peticele cerului a cărui nori mari încărunțesc,
Ningând pe mine pure matrețuri ce repede mă răcesc,
Ajutându-mă să reobțin mult doritul calm sufletesc...
Ies noi drumuri ce mă leagă de planuri largi ce se-nmulțesc
În timpul viu ce flutură cozi albe, permițându-mi să vorbesc...
Și tot ce mai pot spune este... că încă vreau să te iubesc!
