Albesc copacii falnici în ruinele unui amurg,
Îngheață precum liniștea în lungul balamuc
Și singura culoare ce-mi bântuie privirea
E albastrul înghețat ce repede răsare
Peste fulgii de nea dintr-a florii-nfățișare.
.
Îmi curge ascuțit un țurțure-n suflare...
În amorțeala nopții întorcându-mă amețit
Și curge liniștit somnul prin oscioare
Precum vântul obraznic prin locul necioplit.
.
Îmi intră-n casă așchii, îmi intră-n suflet dor...
Aș vrea să simt verdeața cum mă îmbibă-ncetișor,
Să stau să mă usuc sub cerul fără nori,
Sub sorii multor zile de vară fără ploi.
.
Ciudat că iarna asta, repede am adormit
Și frumusețea ei prea rar m-a mai atins.
Ciudat!... în suflet am rămas înmugurit
Și sub al sufletului soare, chiar și-n durul frig
Eu am rămas atât de cald încât am înflorit!
