Hărțuind o bufniță cu îngânatul meu,
Mă las plimbat de gând, pe trotuar
Până ajung în dreptul unei idei înalte,
Clădită rapid în firul rațiunii rar.
Ca atunci când te trezești dintr-un vis
Pe care ți-ai promis că-l vei reține,
Dar după un minut îl ai compromis,
Lipsit de sens și amintire clară.
Ca pe un cântec alert ce s-a oprit
Într-o bruscă notă greșită de vioară
Ce-ar fi putut fi, acum e un ideal
Și acum e imposibil să reconstruiești...
Structura de o arhitectură fără egal
Printre celelalte idei plagiate,
Clădite cu aceleași cărămizi ciobite,
Dar într-adevăr, extrem de rezistente.
Mă-ntorc cu gând cu tot spre casă,
Într-un ecou alert al reproșului:
De ce am uitat o idee așa aleasă?
Acum ce voi modela cu mână mea?
Din care nu a ieșit vreun monument
Sau care nu a îngropat vreun tiran.
Nu puteam ca în acest moment
Să fiu arhitectul unei minuni?
Înainte să ajung în aria străzii mele,
Bufnița își ia zborul trecând razant
Prin privirea mea adâncită în stele
Și-o preia pasând-o turnului înalt
Al unui castel clădit în idei profunde,
Apărat de ostașii reginei Inspirație
Care mă invită prin semne ciudate...
(se pare că mă salută cu respect)
Și eu, intrând în curtea principală,
Neștiind la ce să mă aștept...
Încep să descriu, coală după coală,
Papirus după papirus legând
Discursul reginei mamă...
După fiecare literă, văd o cărămidă
Cum se așează înălțând castelul.
Ești arhitectul regal! -lumea strigă
Sporeşti misterul!
