Vara mai e și în toamnă,
Dar iarna... e doar în iarnă.
Unsprezece statui se ridică,
înghețate, sunt preluate de frică.
Cerul le spânzură lângă carul mic...
De ale lui sârme ghimpate se sting
și iarna cade...
M-am născut în sânul iernii ferm,
în dansul fulgilor prin ger,
în hora schimbării de an,
Când cristale înfloreau la geam,
Când suspinau lupii în vânt,
Când curat era pe pământ....
și acum, ferit de păcate
Simt cum zodia mi-e aproape
și iarna cade...
Gura îmi râde șoapte,
Dinții îmi mestecă buzele crăpate
Pentru ca limba să guste sânge,
Când iarnă în dragoste strânge,
Furat de albastrele gene
Gust propriile vene
și simt aroma iernii în noapte,
Renasc mai aproape
De cerul ce mă desparte
De mii de păcate.
Iarna mă bucur de toate,
De nopți lungi și late,
De ciocolăți calde,
De pagini și lapte
și stresul cade...
în cutia cu versuri uitate
Unde nimic nu este în actualitate.
Până și poeziile mele,
Propriile ferestre
îmi par străine de mine,
Căci iarna mă spală de zile
Iar eu... eu mă echilibrez prin ea
Asemănător cu tiparul de nea.
M-am născut să-ți ating fiorul,
Sensibilul și umorul,
Din mine să scurg sinceritate
Mai ales când iarna cade.
