Nu mi-a venit să cred când am ajuns în fața ei...
Era ascunsă într-un munte încuiat în mușchi.
O simțeam cum mușcă din carnea ceței,
O simțeam cum mușcă din arbuști.
Nu mi-a venit să cred că încă bate puternic...
în fiecare noapte îmi pulsa în gând,
Plăpând aproape, vibram în pas poetic...
Visând la România cailor galopând.
Pe cărările din pădure, atingeam pereții
Unui munte așa bătrân încât a răgușit
și mă-ntrebam de unde așa noroc al sorții
Ca viața să mă poarte pe acest urcuș rărit.
Pentru că, atunci când atingeam o stâncă...
Pieptul dur mi-sencleșta înspre orizont
și acum, amintindu-mi se mai umflă,
Dar mi-e dor, atat de dor de locul unde-am fost.
Am rămas mut, zâmbind în fața inimii noastre,
A țării ce în grai își găsește patria
și poartă adânc ranchiună fortunei nefaste
Ca un căpitan ce și-a părăsit corabia.
Sunând în depărtare, îmi amintesc și-acum...
Din spatele unui fulger roșu și scurt,
Un fluier de cioban cu zeci de oi în jur
Cântând doine vechi și de demult.
Parcă aș lăcrima râzând, parcă m-aș înfuria,
Dar în momentul ăsta mă abțin din judecată,
Momentul ăsta e pentru a repatria
Orice venă a inimii române atât de ușor uitată.
