Te înfrunți cu realitatea când te afli în lipsa ei,
Când îți vezi inima doar o bucată din întreg...
Oare când vei mai săruta lung mâna artei
Din iubirea la care ai fost atât, atât de atent?
Cum te simți când limba nu mai poate rosti,
Nici cuvântul cel mai dulce, nici cel mai pustiu?
Când ești atât de convins că nu te poți prosti,
Mințind că viața ți-a fost curata de greșeli, știu!
E atâta agonie, e atât de bine însă
Că o poți lua de la capăt împingându-te din spate,
Cum o făcea ea în nenumăratele seri, plânsă
Rugându-te în șoapte.
Ah! Dulcele șoapte!
Ce amalgam de amintire, cât regret pe fruntea ta...
În nopțile atât de pline de parfumul dorului tău.
Cine să îi țină locul? În dreapta cine îți va sta?
Drumul vieții se lungește și devine tot mai greu,
Să te vezi cu zâmbete, călcând ușor pe sâmbete,
Îngropând durerea artei din iubire
În pământul dulce prezent la prima întâlnire.
E greu, știu!- să realizezi că ești nefericit...
Și să realizezi că nefericirea e cauzată doar
De lipsă sufletului pe care l-ai iubit.
E atât de rar ce ai trăit! Atât de rar!
Dar ce poate să mai facă un suspin acum,
Decât, banal, să te întoarcă pe un drum
Uitat de munți, uitat de mare,
Uitat de stele și de diminețile în care
Fierbeai cafeaua atât de liniștit...
Hai du-te și adu o ceașcă!
Și fii fericit c-ai fost iubit!
