De-ai fi venit...
te-aș fi iubit ca prima oară
când te-am zărit.
Ți-aș fi cerut atingerea ce mă-nfioară,
un sărut pe pielea-mi goală,
-Doru-mi în pântec mi-l coboară
Cu o lacrimă de-a ta!
Ți-aș fi cerut... dacă ai fi fost în umbra mea,
dar cum de nu te văd nicăieri,
continui să te caut, aievea, sub ceruri
de toamnă, de vară,
să fiu surprins ca prima oară...
De mi-ai fi șoptit, acum,
dinspre mucurile ce le adun,
întrebându-mă subtil, dacă te mai iubesc,
te-aș fi aruncat în marea noastră, cea plină de pești
ce zboară prin apele limpezi
precum ruga mea peste pădurile verzi...
De te-aș vedea, în stânga mea, mâine dimineață,
aș ocroti tot trupul tău de gheață,
ți-aș spune cât ești de frumoasă
și probabil te-ai topi...
De nu mă găsești, atunci... ascultă,
chiar prin zarva asta lungă,
încearcă să m-auzi cum te chem...
De m-ai chema tu... la al tău îndemn
aș rupe norii de pe cer
să-mi fac aripi de înger
la tine să ajung...
Mă rog să fim ca prima oară, îndelung...
Aș vrea să te adun din amintiri,
să te reconstruiesc cu nemuriri
pe care le gândesc de când nu te-am mai văzut...
Și de-aș reuși o clonă să fac, aș rămâne mut
în fața propriei prostii...
pentru că ești unica mea iubire, prin lumea durerii,
ești singura-mi sclipire, în tabloul de genii.
Poți să-ți zăresc, oricând, cei doi ochi luminoși,
dar de-ai fi aici, pe ai mei de-ai tăi aș vrea să-i coși...
Să privesc în adâncimea lor eclipsatoare
precum ciotul de lună ce se holbează-n mare...
Of! de-ai fi aici...
aș tăia din lungul bici
ce-mi schingiuie pielea, prin dor
și prin odor mă face să fiu... sătul de somn,
neinteresantă fiind lumea, în lipsa ta.
De-ai fi aici... biciul într-adevăr l-aș tăia
și din vârful lui însângerat ți-aș face inel.
De-ai fi aici... tot ce ți-aș spune, ți-ar spune-o și el...
